Papa Francisc: Audienţa generală de miercuri, 19 octombrie 2016

33. A da de mâncare celor înfometaţi. A da de băut celor însetaţi

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Una dintre consecinţele aşa-numitei "bunăstări" este aceea de a conduce persoanele la închiderea în ele însele, făcându-le insensibile faţă de exigenţele celorlalţi. Se face totul pentru a le înşela prezentând modele de viaţă efemere, care dispar după câţiva ani, ca şi cum viaţa noastră ar fi o modă de urmat şi de schimbat în fiecare anotimp. Nu este aşa. Realitatea trebuie primită şi înfruntată aşa cum este ea, şi adesea ne face să întâlnim situaţii de necesitate urgentă. Pentru aceasta, printre faptele de milostenie, se găseşte referinţa la foame şi la sete: a da de mâncare celor înfometaţi - există atâţia astăzi - şi de băut celor însetaţi. De câte ori media ne informează despre populaţii care îndură lipsa de mâncare şi de apă, cu grave consecinţe în special pentru copii.

În faţa anumitor ştiri şi în special a anumitor imagini, opinia publică se simte atinsă şi pornesc din când în când campanii de ajutor pentru a stimula solidaritatea. Donaţiile devin generoase şi în acest mod se contribuie la alinarea suferinţei atâtora. Această formă de caritate este importantă, dar probabil că nu ne implică direct. În schimb, atunci când, mergând pe stradă, întâlnim o persoană aflată în necesitate, sau un sărac vine să bată la uşa casei noastre, este foarte diferit, pentru că nu mai sunt în faţa unei imagini, ci suntem implicaţi personal. Nu mai există nicio distanţă între mine şi el sau ea şi mă simt interpelat. Sărăcia în abstract nu ne interpelează, ci ne face să ne gândim, ne face să ne plângem; dar atunci când vedem sărăcia în carnea unui bărbat, a unei femei, a unui copil, acest lucru ne interpelează! Şi de aceea, acea obişnuinţă pe care noi o avem de a fugi de cei nevoiaşi, de a nu ne apropia de ei, trucând un pic realitatea celor nevoiaşi cu obişnuinţele la modă pentru a ne îndepărta de ea. Nu mai există nicio distanţă între mine şi săracul pe care-l întâlnesc. În aceste cazuri, care este reacţia mea? Îmi întorc privirea şi trec mai departe? Sau mă opresc să vorbesc şi mă interesez de starea sa? Şi dacă faci acesta nu va lipsi vreunul care spune: "Acesta este nebun pentru că vorbeşte cu un sărac!". Văd dacă pot să primesc în vreun fel acea persoană sau încerc să mă eliberez de ea cât mai repede? Dar poate că ea cere numai necesarul: ceva de mâncat şi de băut. Să ne gândim un moment: de câte ori recităm "Tatăl nostru", şi totuşi nu suntem cu adevărat atenţi la acele cuvinte: "Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi".

În Biblie, un Psalm spune că Dumnezeu este cel care "dă hrană oricărei făpturi" (136,25). Experienţa foamei este dură. Ştie ceva despre asta cel care a trăit perioade de război sau de foamete. Şi totuşi această experienţă se repetă în fiecare zi şi convieţuieşte alături de belşug şi de risipă. Sunt mereu actuale cuvintele apostolului Iacob: "Ce folos, fraţii mei, dacă cineva spune că are credinţă, dar nu are fapte; oare poate credinţa să-l mântuiască? Dacă un frate sau o soră sunt lipsiţi de îmbrăcăminte şi de hrana de toate zilele şi cineva dintre voi le-ar spune: "Mergeţi în pace, încălziţi-vă şi săturaţi-vă", dar nu le daţi cele necesare pentru trup, ce folos? La fel şi credinţa, dacă nu are fapte, este moartă în ea însăşi" (2,14-17) pentru că este incapabilă să facă fapte, caritate, să iubească. Există mereu cineva căruia îi este foame şi sete şi are nevoie de mine. Nu pot să deleg pe nimeni altul. Acest sărac are nevoie de mine, de ajutorul meu, de cuvântul meu, de angajarea mea. Suntem cu toţii implicaţi în asta.

Este şi învăţătura din acea pagină a Evangheliei în care Isus, văzând atâţia oameni care îl urmau de mult timp, îi întreabă pe discipolii săi: "De unde vom cumpăra pâini ca aceştia să mănânce?" (In 6,5). Şi discipolii răspund: "Este imposibil, este mai bine ca tu să le dai drumul...". În schimb Isus le spune: "Nu. Daţi-le voi înşivă să mănânce" (cf. Mc 14,16). Spune să-i aducă puţinele pâini şi peşti pe care le aveau la ei, le binecuvântează, le frânge şi le dă ca să fie împărţite tuturor. Este o lecţie foarte importantă pentru noi. Ne spune că puţinul pe care-l avem, dacă-l încredinţăm în mâinile lui Isus şi îl împărtăşim cu credinţă, devine o bogăţie supraabundentă.

Papa Benedict al XVI-lea, în enciclica Caritas in veritate, afirmă: "A da de mâncare celor înfometaţi (cf. Mt 25,35.37.42) este un imperativ etic pentru Biserica universală. [...] Dreptul la alimentaţie, precum şi cel la apă, au un rol important pentru dobândirea altor drepturi. [...] De aceea, este necesar să se maturizeze o conştiinţă solidară care să considere alimentaţia şi accesul la apă ca drepturi universale ale tuturor fiinţelor umane, fără deosebiri şi fără discriminări" (nr. 27). Să nu uităm cuvintele lui Isus: "Eu sunt pâinea vieţii" (In 6,35) şi "Dacă îi este sete cuiva, să vină la mine" (In 7,37). Pentru noi toţi cei care credem sunt o provocare aceste cuvinte, o provocare de a recunoaşte că prin a da de mâncare celor înfometaţi şi a da de băut celor însetaţi trece raportul nostru cu Dumnezeu, un Dumnezeu care a revelat în Isus faţa sa de milostivire.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

preluare: ercis.ro

Comments are closed.