By Verset : 1Ioan 4,10
This text will be replaced with audio if available.

Papa Francisc: Audienţa generală de miercuri, 23 noiembrie 2016

37. A sfătui şi a învăţa

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Terminându-se Jubileul, astăzi ne întoarcem la normalitate, dar mai rămân câteva reflecţii despre faptele de milostenie, şi astfel continuă cu privire la acestea.

Reflecţia despre faptele de milostenie sufletească se referă astăzi la două acţiuni puternic legate între ele: a sfătui pe cei ce sunt în îndoială şi a învăţa pe ignoranţi, adică pe cei care nu ştiu. Cuvântul ignorant este prea puternic, dar înseamnă cei care nu ştiu ceva şi care trebuie să fie învăţaţi. Sunt fapte care se pot trăi fie într-o dimensiune simplă, familială, la îndemâna tuturor, fie – în special a doua, aceea de a învăţa pe alţii – pe un plan mai instituţional, organizat. Să ne gândim de exemplu la câţi copii încă suferă de analfabetism. Asta nu se poate înţelege: într-o lume în care progresul tehnico-ştiinţific a ajuns aşa de sus, există copii analfabeţi! Este o nedreptate. Câţi copii suferă de lipsă de instruire. Este o condiţie de mare nedreptate care ştirbeşte însăşi demnitatea persoanei. Apoi, fără instruire se devine cu uşurinţă pradă a exploatării şi a diferitelor forme de neajunsuri sociale.

Biserica, în decursul secolelor, a simţit exigenţa de a se angaja în domeniul instruirii pentru că misiunea sa de evanghelizare comportă angajarea de a restitui celor mai săraci demnitatea. De la primul exemplu al unei “şcoli” întemeiate chiar aici la Roma de sfântul Iustin, în secolul al II-lea, pentru ca toţi creştinii să cunoască mai bine Sfânta Scriptură, până la sfântul Iosif Calasanzio, care a deschis primele şcoli populare gratuite din Europa, avem o lungă listă de sfinţi şi sfinte care în diferite epoci au dus instruire celor mai dezavantajaţi, ştiind că pe acest drum vor putea depăşi mizeria şi discriminările. Câţi creştini, laici, fraţi şi surori consacraţi, preoţi şi-au dat viaţa în instruirea, în educaţia copiilor şi a tinerilor. Acest lucru este mare: eu vă invită să le facem un omagiu cu nişte aplauze frumoase! [aplauzele credincioşilor] Aceşti pionieri ai instruirii au înţeles profund fapta de milostenie şi au făcut din ea un stil de viaţă aşa încât să transforme societatea însăşi. Printr-o muncă simplă şi puţine structuri au ştiut să restituie atâtor persoane demnitatea! Şi instruirea pe care o dădeau era adesea orientată şi spre muncă. Dar să ne gândim la sfântul Ioan Bosco care pregătea pentru muncă tineri ai străzii, cu oratoriul şi apoi cu şcolile, birourile. Şi aşa au apărut multe şi diferite şcoli profesionale, care abilitau la muncă în timp ce educau la valorile umane şi creştine. De aceea, instruirea este o formă specială de evanghelizare.

Cu cât creşte instruirea cu atât persoanele dobândesc certitudini şi conştiinţă, de care toţi avem nevoie în viaţă. o instruire bună ne învaţă metoda critică, ce cuprinde şi un anumit tip de îndoială, util pentru a pune întrebări şi a verifica rezultatele obţinute, în vederea unei cunoaşteri mai mari. Însă fapta de milostenie de a-i sfătui pe cei care sunt în îndoială nu se referă la acest tip de îndoială. A exprima milostivire faţă de cei care sunt în îndoială echivalează, în schimb, cu alinarea acelei dureri şi a acelei suferinţe care provine din frică şi din nelinişte care sunt consecinţe ale îndoielii. De aceea este un act de adevărată iubire cu care se intenţionează susţinerea unei persoane în slăbiciunea provocată de incertitudine.

Cred că vreunul ar putea să mă întrebe: “Părinte, dar eu am atâtea îndoieli cu privire la credinţă, ce trebuie să fac? Dumneavoastră nu aveţi niciodată îndoieli?”. Am atâtea… Desigur că în anumite momente tuturor le vin îndoieli! Îndoielile care ating credinţa, în sens pozitiv, sunt un semn că vrem să-l cunoaştem mai bine şi mai profund pe Dumnezeu, pe Isus şi misterul iubirii sale faţă de noi. “Dar, eu am această îndoială: caut, studiez, văd sau cer sfat despre cum să fac”. Acestea sunt îndoieli care ne fac să creştem! Deci este un bine ca să ne punem întrebări despre credinţa noastră, pentru că în acest mod suntem determinaţi s-o aprofundăm. Oricum, îndoielile trebuie şi depăşite. Este necesar pentru aceasta să ascultăm Cuvântul lui Dumnezeu şi să înţelegem ceea ce ne învaţă. O cale importantă care ajută mult în asta este aceea a catehezei, cu care vestirea credinţei vine să ne întâlnească în concretul vieţii personale şi comunitare. Şi există, în acelaşi timp, un alt drum la fel de important, acela de a trăi cât mai mult posibil credinţa. Să nu facem din credinţă o teorie abstractă în care îndoielile se înmulţesc. Mai degrabă să facem din credinţă viaţa noastră. Să încercăm s-o practicăm în slujirea fraţilor, în special a celor mai nevoiaşi. Şi atunci atâtea îndoieli dispar, pentru că simţim prezenţa lui Dumnezeu şi adevărul Evangheliei în iubirea care, fără meritul nostru, locuieşte în noi şi o împărtăşim cu alţii.

Cum se poate vedea, iubiţi fraţi şi surori, şi aceste două fapte de milostenie nu sunt departe de viaţa noastră. Fiecare dintre noi se poate angaja în trăirea lor pentru a pune în practică cuvântul Domnului atunci când spune că misterul iubirii lui Dumnezeu n-a fost revelat celor înţelepţi şi inteligenţi, ci celor mici (cf. Lc 10,21; Mt 11,25-26). De aceea, învăţătura cea mai profundă pe care suntem chemaţi s-o transmitem şi certitudinea cea mai sigură pentru a ieşi din îndoială este iubirea lui Dumnezeu cu care am fost iubiţi (cf. 1In 4,10). O iubire mare, gratuită şi dată pentru totdeauna. Dumnezeu niciodată nu merge în marşarier cu iubirea sa! Merge mereu înainte şi aşteaptă; dăruieşte pentru totdeauna iubirea sa, de care trebuie să ne simţim foarte responsabili, pentru a fi martorii ei oferind milostivire fraţilor noştri. Mulţumesc.

Franciscus

preluare: ercis.ro

Comments are closed.