By Verset : Ier 17,7
This text will be replaced with audio if available.

Ne îndreptăm cu pași repezi spre deschiderea Anului Sfânt al Milostivirii (8 Decembrie 2015), timp jubiliar, timp de predilect de har pentru întreaga Biserică, pentru toți cei care cred și mărturisesc cu viața de zi cu zi, conform chemării și condiției proprii, mântuirea în Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu.

Vă învit la o mică reflecție (Cuvântul Vieții din februarie 2007) ca o pregătire a sufletelor noastre în experimentarea binecuvântării anului jubiliar al milostivirii.

„Binecuvântat e omul care se încrede în Domnul”. (Ier 17,7)

Iată cel mai inteligent mod de a trăi: să-ţi pui viaţa în mâinile Celui Care ţi-a dat-o. Orice s-ar întâmpla, în El ne putem încrede orbeşte: este Iubire şi ne vrea binele.
Profetul Ieremia, proclamând această „binecuvântare”, trimite la o imagine dragă tradiţiei biblice: un copac plantat pe malul unui pârâiaş bogat în apă. Nu se teme de anotimpul cald; rădăcinile lui sunt bine hrănite, frunzele rămân mereu verzi şi e plin de fructe.
Dimpotrivă, cine îşi pune speranţa în afară de Dumnezeu – poate fi în putere, bogat, cu prieteni influenţi – este asemănat cu un copac aflat pe o sărătură uscată şi care nu mai creşte şi nu face fructe.

„Binecuvântat e omul care se încrede în Domnul”.

Ne adresăm lui Dumnezeu când suntem în situaţii extreme, disperate: o boală incurabilă, o datorie pe care nu o putem plăti, un pericol iminent pentru viaţa noastră… Nu se poate să nu fie aşa. Ştim că ce e cu neputinţă la oameni, e cu putinţă la Dumnezeu. Dar dacă pentru El totul este cu putinţă (1), de ce să nu recurgem la El în fiecare moment al vieţii?
Cuvântul vieţii ne invită la o comuniune constantă cu Dumnezeu, şi dincolo de cererile pe care totuşi trebuie să I le adresăm, pentru că avem mereu nevoie de ajutorul Său. E „binecuvântat”, adică a găsit bucuria şi plinătatea vieţii, cel care instaurează cu El un raport de încredere şi de familiaritate care se naşte din credinţa în iubirea Lui.
El, Dumnezeu cel apropiat, mai apropiat nouă decât noi înşine, merge alături de noi şi ne cunoaşte fiecare bătaie a inimii. Cu El putem împărţi bucurii, dureri, preocupări, proiecte… Nu suntem singuri, nici chiar în momentele cele mai întunecate şi dificile. În El ne putem încrede deplin. Nu ne va dezamăgi niciodată.

„Binecuvântat e omul care se încrede în Domnul”.


Spune Chiara Lubich că un fel special de a exprima această familiaritate este „să lucrăm în doi”.
Uneori ne asaltează gânduri atât de insistente, despre împrejurări sau persoane cărora nu ne putem direct dedica, încât este greu să ducem la capăt cu bine ce ne cere voinţa lui Dumnezeu în acel moment. Am vrea să fim aproape de acea persoană dragă care suferă, care este încercată, care este bolnavă. Am vrea să putem soluţiona acea situaţie complicată, să sărim în ajutorul popoarelor care sunt în război, refugiaţilor, celor înfometaţi…
Ne simţim neputincioşi. Iată momentul încrederii în Dumnezeu care uneori poate atinge eroismul. Chiara citează câteve exemple: „Nu pot face nimic în situaţia aceea (…). Şi totuşi voi face ceea ce vrei Tu de la mine în această clipă: să studiez bine, să fac curăţenie bine, să mă rog bine, să-mi îngrijesc bine copiii… Iar Dumnezeu Se va gândi să soluţioneze încurcătura aceea, să mângâie pe cine suferă, să rezolve acel neprevăzut”.
Gândul Chiarei se încheie astfel: „e o lucrare în doi în comuniune perfectă, care cere din partea noastră o mare credinţă în iubirea lui Dumnezeu pentru copiii Săi şi Îl pune pe Dumnezeu Însuşi, prin felul nostru de a acţiona, în posibilitatea să aibă încredere în noi.
Această încredere reciprocă face minuni.
Vom vedea ca acolo unde noi n-am putut ajunge a ajuns un Altul, cu adevărat, că a făcut ceea ce trebuia făcut infinit mai bine decât noi.
Actul eroic de încredere va fi răsplătit; viaţa noastră, mărginită abia la un singur domeniu, va dobândi o nouă dimensiune; ne vom simţi în contact cu Infinitul (…). Va fi şi mai evidentă, şi pentru că deja am trăit-o, realitatea că suntem cu adevărat copiii unui Dumnezeu Tată Care poate să facă totul” (2).

„Binecuvântat e omul care se încrede în Domnul”.

„Sună telefonul – povesteşte Rina, pe care anii au constrâns-o de o vreme să trăiască în casă -. Este o doamnă în vârstă ca şi mine căreia îi trimit de mult timp Cuvântul vieţii. Fratele ei este pe moarte şi ea nu ştie ce să facă. E vremea vacanţelor şi e greu de găsit cineva care să-l îngrijească, mai ales că în ultimii ani ajunsese un vagabond… Simt durerea prietenei mele şi mă simt şi eu neputincioasă. Ce pot face, eu care locuiesc atât de departe, imobilizată în scaun? Aş vrea să-i pot spune câteva cuvinte de mângâiere, dar nu-mi vin pe buze, nici măcat atât nu pot face. Nu-mi rămâne decât să-i primit că nu o voi uita. Şi mai mult încă, că mă voi ruga.
Seara, când tovarăşele mele se întorc de la lucru, Îi încredinţăm lui Dumnezeu această situaţie şi aşezăm în Inima Lui temerile şi nesiguranţa.
Noaptea mă trezesc şi îmi apare în minte vagabondul singur, pe moarte. Adorm iarăşi şi iarăşi mă trezesc. Îl încredinţez şi de astă dată Tatălui: „Este fiul Tău, nu-l poţi părăsi. Ai Tu grijă”.
La câteva zile mai târziu primesc un telefon de la prietena mea care îmi spune că, după ce a vorbit în ziua aceea cu mine, a simţit o pace mare. ”Ştii că l-am putut duce la spital? A putut primi ajutor, să-i uşureze durerile. Suferinţa l-a purificat, era gata. S-a stins senin, după ce a primit Sfânta Împărtăşanie.
Am în inimă un simţământ de recunoştinţă şi o încredere mai mare în Domnul”.

P. Fabio Ciardi şi Gabriella Fallacara.

1. Cf Mt 19, 26.
2.CHIARA LUBICH, Scritti Spirituali 2, Citta Nuova, Roma 1997, p. 194-195.


 

Leave a Reply

You must be logged in to post a comment.