By Verset : Luca 15, 1-7
This text will be replaced with audio if available.

Omilia papei Francisc în Jubileul preoţilor (Solemnitatea Preasfintei Inimi a lui Isus, 3 iunie 2016)

Celebrând Jubileul Preoţilor în Solemnitatea Preasfintei Inimi a lui Isus, suntem chemaţi să ne îndreptăm spre inimă, adică spre interioritate, spre rădăcinile cele mai robuste ale vieţii, spre nucleul afectelor, într-un cuvânt, spre centrul persoanei. Şi astăzi ne îndreptăm privirea spre două inimi: Inima Bunului Păstor şi inima noastră de păstori.

Inima Bunului Păstor nu este numai Inima care are milostivire faţă de noi, ci este milostivirea însăşi. Acolo străluceşte iubirea Tatălui; acolo mă simt sigur că sunt primit şi înţeles aşa cum sunt; acolo, cu toate limitele mele şi păcatele mele, gust certitudinea că sunt ales şi iubit. Privind la acea Inimă reînnoiesc prima iubire: amintirea momentului în care Domnul m-a atins în suflet şi m-a chemat să-l urmez, bucuria de a fi aruncat năvoadele vieţii la Cuvântul său (cf. Lc 5,5).

Inima Bunului Păstor ne spune că iubirea sa nu are margini, nu încetează şi nu se opreşte niciodată. Acolo vedem dăruirea sa continuă, fără limite; acolo găsim izvorul iubirii fidele şi blânde, care ne lasă liberi şi ne face liberi; acolo redescoperim de fiecare dată că Isus ne iubeşte “până la sfârşit” (In 13,1) – nu se opreşte înainte, până la sfârşit -, fără a se impune vreodată.

Inima Bunului Păstor este îndreptată spre noi, “polarizată” în special spre cel care este mai distant; acolo îndreaptă cu încăpăţânare acul busolei sale, acolo revelează o slăbiciune de iubire deosebită, pentru că doreşte ca toţi să ajungă acolo şi să nu piardă pe nimeni.

În faţa Inimii lui Isus se naşte întrebarea fundamentală a vieţii noastre sacerdotale: unde este orientată inima mea? Întrebare pe care noi preoţii trebuie să ne-o adresăm de multe ori, în fiecare zi, în fiecare săptămână: unde este orientată inima mea? Slujirea este adesea plină de multiple iniţiative, care o expun pe atâtea fronturi: de la cateheză la liturgie, la caritate, la activităţi pastorale şi chiar administrative. În mijlocul atâtor activităţi rămâne întrebarea: unde este îndreptată inima mea? Îmi vine în amintire acea rugăciune atât de frumoasă din liturgie: “Ubi vera sunt gaudia…”. Unde se îndreaptă, care este comoara pe care o caută? Pentru că – spune Isus – “unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta” (Mt 6,21). Există slăbiciuni în noi toţi, şi păcate. Dar să mergem în profunzime, la rădăcină: unde este rădăcina slăbiciunilor noastre, a păcatelor noastre, adică unde este chiar acea “comoară” care ne îndepărtează de Domnul?

Comorile de neînlocuit ale Inimii lui Isus sunt două: Tatăl şi noi. Zilele sale le petrecea între rugăciunea către Tatăl şi întâlnirea cu oamenii. Nu distanţa, întâlnirea. Şi inima păstorului lui Cristos cunoaşte numai două direcţii: Domnul şi oamenii. Inima preotului este o inimă străpunsă de iubirea Domnului; pentru aceasta el nu mai priveşte la sine însuşi – n-ar trebui să privească la sine însuşi – ci este îndreptat spre Dumnezeu şi spre fraţi. Nu mai este “o inimă balerină”, care se lasă atrasă de sugestia momentului sau care merge încoace şi încolo în căutarea de consensuri şi mici satisfacţii. Este în schimb o inimă trainică în Domnul, cuprinsă de Duhul Sfânt, deschisă şi disponibilă fraţilor. Şi acolo rezolvă păcatele sale.

Pentru a ajuta inima noastră să ardă de caritatea lui Isus Bunul Păstor, putem să ne antrenăm ca să ne însuşim trei acţiuni, pe care lecturile de astăzi ni le sugerează: a căuta, a include şi a se bucura.

A căuta. Profetul Ezechiel ne-a amintit că însuşi Dumnezeu caută oile sale (34,11.16). El, spune Evanghelia, “merge în căutarea celei pierdute” (Lc 15,4), fără a se înspăimânta de riscuri; fără amânare se aventurează în afara locurilor de păşune şi în afara orarelor de muncă. Şi nu cere să-i fie plătite orele suplimentare. Nu amână căutarea, nu se gândeşte “astăzi mi-am făcut deja datoria, şi eventual mă voi ocupa mâine de asta”, ci se pune imediat la treabă; inima sa este neliniştită până când nu regăseşte acea unică oaie rătăcită. După ce a găsit-o, uită truda şi o pune pe umeri foarte bucuros. Uneori trebuie să iasă ca s-o caute, să vorbească, să convingă; alteori trebuie să rămână în faţa tabernacolului, luptând cu Domnul pentru oaia aceea.

Iată inima care caută: este o inimă care nu privatizează timpii şi spaţiile. Vai de păstorii care privatizează slujirea lor! Nu este gelos de liniştea sa legitimă – legitimă, spun, nici de aceea -, şi niciodată nu pretinde să nu fie deranjat. Păstorul după inima lui Dumnezeu nu-şi apără propriile comodităţi, nu este preocupat să ocrotească propriul nume bun, ci va fi calomniat, ca Isus. Fără a se teme de critici, este dispus să rişte, numai să-l imite pe Domnul său. “Fericiţi sunteţi când vă vor insulta, vă vor persecuta…” (Mt 5,11).

Păstorul conform lui Isus are inima liberă pentru a lăsa lucrurile sale, nu trăieşte invocând răsplată pentru ceea ce are şi pentru orele de slujire: nu este un contabil al spiritului, ci un bun samaritean în căutarea celui care are nevoie. Este un păstor, nu un inspector al turmei, şi se dedică misiunii nu cincizeci sau şaizeci la sută, ci cu toată fiinţa sa. Mergând în căutare găseşte, şi găseşte pentru că riscă. Dacă păstorul nu riscă, nu găseşte. Nu se opreşte după dezamăgiri şi în trude nu capitulează; de fapt este încăpăţânat în bine, uns cu încăpăţânarea divină ca nimeni să nu se piardă. Pentru aceasta nu numai că ţine deschise uşile, ci iese în căutarea celui care nu mai vrea să intre pe uşă. Şi ca orice bun creştin, şi ca exemplu pentru orice creştin, este mereu în ieşire din sine. Epicentrul inimii sale se află în afara lui: este un descentrat din el însuşi, centrat numai în Isus. Nu este atras de eu-l său, ci de Tu-ul lui Dumnezeu şi de acel noi al oamenilor.

Al doilea cuvânt: a include. Cristos iubeşte şi cunoaşte oile sale, pentru ele îşi dă viaţa şi niciuna nu-i este străină (cf. In 10,11-14). Turma sa este familia sa şi viaţa sa. Nu este un conducător temut de oi, ci Păstorul care merge ele şi le cheamă pe nume (cf. In 10,3-4). Şi doreşte să adune oile care încă nu locuiesc cu El (cf. In 10,16).

Tot aşa şi preotul lui Cristos: el este uns pentru popor, nu pentru a alege propriile proiecte, ci pentru a fi aproape de oamenii concreţi pe care Dumnezeu, prin intermediul Bisericii, i-a încredinţat lui. Nimeni nu este exclus de la inima sa, de la rugăciunea şi de la zâmbetul său. Cu privire iubitoare şi inimă de tată primeşte, include şi, când trebuie să corecteze, este mereu pentru a apropia; nu dispreţuieşte pe nimeni, ci este gata să-şi murdărească mâinile pentru toţi. Bunul Păstor nu cunoaşte mănuşile. Slujitor al comuniunii pe care o celebrează şi pe care o trăieşte, nu se aşteaptă la saluturile şi complimentele celorlalţi, ci oferă mâna cel dintâi, respingând bârfele, judecăţile şi otrăvurile. Cu răbdare ascultă problemele şi însoţeşte paşii persoanelor, dăruind iertarea divină cu generoasă compasiune. Nu strigă la cel care părăseşte sau rătăceşte drumul, ci este gata mereu să reinsereze şi să soluţioneze certurile. Este un om care ştie să includă.

A se bucura. Dumnezeu este “plin de bucurie” (Lc 15,5): bucuria se naşte din iertare, din viaţa care învie, din fiul care respiră din nou aerul de acasă. Bucuria lui Isus Bunul Păstor nu este o bucurie pentru sine, ci este o bucurie pentru alţii şi cu alţii, bucuria adevărată a iubirii. Aceasta este şi bucuria preotului. El este transformat de milostivirea pe care o dăruieşte gratuit. În rugăciune descoperă mângâierea lui Dumnezeu şi experimentează că nimic nu este mai puternic decât iubirea sa. Pentru aceasta este senin în interior şi este fericit de a fi un canal de milostivire, de a-l apropia pe om de Inima lui Dumnezeu. Tristeţea nu este normală pentru el, ci numai trecătoare; duritatea îi este străină, pentru că este păstor după Inima blândă a lui Dumnezeu.

Dragi preoţi, în celebrarea euharistică regăsim în fiecare zi această identitate a noastră de păstori. De fiecare dată putem să ne însuşim cu adevărat cuvintele sale: “Acesta este trupul meu care se jertfeşte pentru voi”. Este sensul vieţii noastre, sunt cuvintele cu care, într-un anumit mod, putem reînnoi zilnic promisiunile de la hirotonirea noastră. Vă mulţumesc pentru “da”-ul vostru şi pentru atâtea “da”-uri ascunse din toate zilele, pe care numai Domnul le cunoaşte. Vă mulţumesc pentru “da”-ul vostru de a dărui viaţa uniţi cu Isus: aici se află izvorul curat al bucuriei noastre.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

sursa: ercis.ro

Comments are closed.