By Verset : Luca 11,1
This text will be replaced with audio if available.

Papa Francisc: Audienţa generală de miercuri, 15 noiembrie 2017

Sfânta Liturghie - 2. Liturghia este rugăciune

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Continuăm cu catehezele despre Sfânta Liturghie. Pentru a înţelege frumuseţea celebrării euharistice doresc să încep cu un aspect foarte simplu: Liturghia este rugăciune, ba chiar este rugăciunea prin excelenţă, cea mai înaltă, cea mai sublimă, şi în acelaşi timp cea mai "concretă". De fapt este întâlnirea de iubire cu Dumnezeu prin Cuvântul său şi Trupul şi Sângele lui Isus. Este o întâlnire cu Domnul.

Dar mai întâi trebuie să răspundem la o întrebare. Ce este cu adevărat rugăciunea? Ea este înainte de toate dialog, relaţie personală cu Dumnezeu. Şi omul a fost creat ca fiinţă în relaţie personală cu Dumnezeu care îşi are realizarea sa deplină în mod solemn în întâlnirea cu Creatorul său. Drumul vieţii este spre întâlnirea definitivă cu Domnul.

Cartea Genezei afirmă că omul a fost creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, care este Tată şi Fiu şi Duh Sfânt, o relaţie perfectă de iubire care este unitate. Din asta putem înţelege că noi toţi am fost creaţi pentru a intra într-o relaţie perfectă de iubire, într-o continuă dăruire şi primire între noi pentru a putea găsi astfel plinătatea fiinţei noastre.

Când Moise, în faţa tufişului arzând, primeşte chemarea lui Dumnezeu, îl întreabă care este numele său. Şi ce răspunde Dumnezeu?: "Eu sunt cel care sunt" (Ex 3,14). Această expresie, în sensul său originar, exprimă prezenţă şi favoare, şi de fapt Dumnezeu adaugă imediat după aceea: "Domnul, Dumnezeul părinţilor voştri, Dumnezeul lui Abraham, al lui Isaac, al lui Iacob" (v. 15). Tot aşa şi Cristos, când îi cheamă pe discipolii săi, îi cheamă ca să fie cu El. Aşadar acesta este harul cel mai mare: a putea experimenta că Liturghia, Euharistia este momentul privilegiat pentru a fi cu Isus şi, prin intermediul Lui, cu Dumnezeu şi cu fraţii.

A ne ruga, ca orice dialog adevărat, înseamnă şi a şti să rămânem în tăcere - în dialoguri există momente de tăcere - în tăcere împreună cu Isus. Şi când noi mergem la Liturghie, poate că ajungem cu cinci minute înainte şi începem să discutăm cu acesta care este lângă noi. Dar nu este momentul de a discuta: este momentul tăcerii pentru a ne pregăti la dialog. Este momentul de a ne reculege în inimă pentru a ne pregăti la întâlnirea cu Isus. Tăcerea este atât de importantă! Amintiţi-vă ceea ce am spus săptămâna trecută: nu mergem la un spectacol, mergem la întâlnirea cu Domnul şi tăcerea ne pregăteşte şi ne însoţeşte. A rămâne în tăcere împreună cu Isus. Şi din tăcerea misterioasă a lui Dumnezeu provine Cuvântul său care răsună în inima noastră. Însuşi Isus ne învaţă cum este posibil realmente "să fim" cu Tatăl şi ne demonstrează asta cu rugăciunea sa. Evangheliile ni-l arată pe Isus care se retrage în locuri singuratice ca să se roage; discipolii, văzând această relaţie intimă a sa cu Tatăl, simt dorinţa de a putea participa la ea şi îi cer: "Doamne, învaţă-ne să ne rugăm" (Lc 11,1). Am auzit în lectură mai înainte, la începutul audienţei. Isus răspunde că primul lucru necesar pentru a ne ruga este să ştim să spunem "Tată". Să fim atenţi: dacă eu nu sunt capabil să spun "Tată" lui Dumnezeu, nu sunt capabil să mă rog. Trebuie să învăţăm să spunem "Tată", adică să ne punem în prezenţa sa cu încredere filială. Dar pentru a putea învăţa, trebuie să recunoaştem cu umilinţă că avem nevoie să fim instruiţi şi să spunem cu simplitate: Doamne, învaţă-mă să mă rog!

Acesta este primul punct: să fim umili, să ne recunoaştem fii, să ne odihnim în Tatăl, să ne încredem în El. Pentru a intra în împărăţia cerurilor este necesar să ne facem mici precum copiii. În sensul că pruncii ştiu să se încreadă, ştiu că se va îngriji cineva de ei, de ceea ce vor mânca, cu ce se vor îmbrăca şi aşa mai departe (cf. Mt 6,25-32). Aceasta este prima atitudine: încredere şi confidenţă, precum copilul faţă de părinţi; a şti că Dumnezeu îşi aminteşte de tine, se îngrijeşte de tine, de tine, de mine, de toţi.

A doua predispoziţie, şi ea proprie copiilor, este să ne lăsăm surprinşi. Copilul pune mereu mii de întrebări pentru că doreşte să descopere lumea; şi se uimeşte chiar şi de lucruri mici pentru că totul este nou pentru el. Pentru a intra în împărăţia cerurilor trebuie să ne lăsăm uimiţi. În relaţia noastră cu Domnul, în rugăciunea - întreb - ne lăsăm uimiţi sau credem că rugăciunea înseamnă a vorbi cu Dumnezeu aşa cum fac papagalii? Nu, înseamnă a avea încredere şi a deschide inima pentru a ne lăsa uimiţi. Ne lăsăm surprinşi de Dumnezeu care este mereu Dumnezeul surprizelor? Pentru că întâlnirea cu Domnul este mereu o întâlnire vie, nu este o întâlnire de muzeu. Este o întâlnire vie şi noi mergem la Liturghie nu la un muzeu. Mergem la o întâlnire vie cu Domnul.

În Evanghelie se vorbeşte despre un anume Nicodim (In 3,1-21), un om bătrân, o autoritate în Israel, care merge la Isus pentru a-l cunoaşte; şi Domnul îi vorbeşte despre necesitatea de "a se renaşte de sus" (cf. v. 3). Dar ce înseamnă? Ne putem "renaşte"? Să avem din nou gustul, bucuria, minunăţia vieţii, este posibil, chiar şi în faţa atâtor tragedii? Aceasta este o întrebare fundamentală a credinţei noastre şi aceasta este dorinţa oricărui credincios adevărat: dorinţa de a se renaşte, bucuria de a începe din nou. Noi avem această dorinţă? Fiecare dintre noi are voinţa de a se renaşte mereu pentru a-l întâlni pe Domnul? Aveţi voi această dorinţă? De fapt, putem s-o pierdem cu uşurinţă pentru că, din cauza atâtor activităţi, a atâtor proiecte de realizat, la sfârşit ne rămâne puţin timp şi pierdem din vedere ceea ce este fundamental: viaţa noastră a inimii, viaţa noastră spirituală, viaţa noastră care este întâlnire cu Domnul în rugăciune.

Într-adevăr, Domnul ne surprinde arătându-ne că El ne iubeşte şi în slăbiciunile noastre. "Isus Cristos [...] este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre, dar nu numai pentru ale noastre, ci şi pentru ale lumii întregi" (1In 2,2). Acest dar, izvor de adevărată mângâiere - dar Domnul ne iartă mereu - asta, mângâie, este o adevărată mângâiere, este un dar care ne este dat prin Euharistie, acel ospăţ de nuntă în care Mirele întâlneşte fragilitatea noastră. Pot spune că atunci când primesc împărtăşania la Liturghie, Domnul întâlneşte fragilitatea mea? Da! Putem spune asta pentru că acest lucru este adevărat! Domnul întâlneşte fragilitatea noastră pentru a ne duce din nou la prima noastră chemare: aceea de a fi chip şi asemănare a lui Dumnezeu. Acesta este ambientul Euharistiei, aceasta este rugăciunea.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

preluare: ercis.ro

Comments are closed.