By Verset : Luca 16,19-31
This text will be replaced with audio if available.

Mesajul Sfântului Părinte pentru Postul Mare 2017

Cuvântul este un dar. Celălalt este un dar

Iubiţi fraţi şi surori,

Postul Mare este un nou început, un drum care conduce spre o ţintă sigură: Paştele sau Învierea, victoria lui Cristos asupra morţii. Şi tot acest timp ne adresează o invitaţie puternică la convertire: creştinul este chemat să se întoarcă la Dumnezeu “din toată inima”, pentru a nu se mulţumi cu o viaţă mediocră, ci să crească în prietenia cu Domnul. Isus este prietenul fidel care nu ne părăseşte niciodată, pentru că, şi atunci când păcătuim, aşteaptă cu răbdare întoarcerea noastră la el şi, cu această aşteptare, manifestă voinţa sa de iertare (cf. Omilia la sfânta Liturghie, 8 ianuarie 2016).

Postul Mare este momentul favorabil pentru a intensifica viaţa spiritului prin sfintele mijloace pe care Biserica ni le oferă: postul, rugăciunea şi pomana. La baza a toate este cuvântul lui Dumnezeu, pe care în acest timp suntem invitaţi să-l ascultăm şi să-l medităm cu o mai mare asiduitate. Îndeosebi, aici aş vrea să mă opresc asupra parabolei omului bogat şi a săracului Lazăr (cf. Lc 16,19-31). Să ne lăsăm inspiraţi de această pagină atât de semnificativă, care ne oferă cheia pentru a înţelege cum să acţionăm pentru a ajunge la adevărata fericire şi la viaţa veşnică, îndemnându-ne la o convertire sinceră.

1. Celălalt este un dar

Parabola începe prezentând cele două personaje principale, dar săracul e cel care este descris în manieră mai detaliată: el se află într-o condiţie disperată şi nu are puterea de a se ridica, zace la poarta bogatului şi mănâncă firimiturile care cad de la masa lui, are răni pe tot trupul şi câinii vin să le lingă (cf. v. 20-21). Aşadar tabloul este sumbru, iar omul este degradat şi umilit.

Scena este şi mai dramatică dacă se ia în considerare că săracul se numeşte “Lazăr”: un nume încărcat de promisiuni, care literalmente înseamnă “Dumnezeu ajută”. De aceea, acest personaj nu este anonim, are trăsături foarte precise şi se prezintă ca un individ la care trebuie asociată o istorie personală. În timp ce pentru bogat el este ca invizibil, pentru noi devine cunoscut şi aproape familial, devine o faţă; şi, ca atare, un dar, o bogăţie inestimabilă, o fiinţă voită, iubită, amintită de Dumnezeu, chiar dacă condiţia sa concretă este aceea a unui refuz uman (cf. Omilie la sfânta Liturghie, 8 ianuarie 2016).

Lazăr ne învaţă că celălalt este un dar. Relaţia corectă cu persoanele constă în a le recunoaşte valoarea cu recunoştinţă. Şi săracul la poarta bogatului nu este un obstacol deranjant, ci un apel să ne convertim şi să ne schimbăm viaţa. Prima invitaţie pe care ne-o adresează această parabolă este aceea de a deschide poarta inimii noastre pentru celălalt, pentru că fiecare persoană este un dar, fie vecinul nostru, fie săracul necunoscut. Postul Mare este un timp propice pentru a deschide poarta pentru orice nevoiaş şi a recunoaşte în el sau în ea faţa lui Cristos. Fiecare dintre noi întâlneşte astfel de oameni pe drumul său. Fiecare viaţă care ne vine în întâmpinare este un dar şi merită primire, respect, iubire. Cuvântul lui Dumnezeu ne ajută să deschidem ochii pentru a primi viaţa şi a o iubi, mai ales când este slab. Dar pentru a putea face aceasta este necesar să luăm în serios şi ceea ce ne revelează evanghelia cu privire la omul bogat.

2. Păcatul ne orbeşte

Parabola este nemiloasă în a evidenţia contradicţiile în care se află bogatul (v. 19). Acest personaj, contrar săracului Lazăr, nu are un nume, este calificat numai ca “bogat”. Opulenţa sa se manifestă în hainele pe care le poartă, de un lux exagerat. De fapt, purpura era foarte scumpă, mai mult decât argintul şi decât aurul, şi de aceea era rezervată divinităţilor (cf. Ier 10,9) şi regilor (cf. Jud 8,26). Mătasea fină era o lână specială care contribuia să dea ţinutei un caracter aproape sacru. Aşadar, bogăţia acestui om este excesivă şi pentru că este etalată în fiecare zi, în mod obişnuit: “Petrecea în fiecare zi cu mare fast” (v. 19). În el se întrevede în mod dramatic corupţia păcatului, care se realizează în trei momente succesive: iubirea faţă de bani, vanitatea şi mândria (cf. Omilie la sfânta Liturghie, 20 septembrie 2013).

Spune apostolul Paul că “rădăcina tuturor relelor este iubirea de bani” (1Tim 6,10). Ea este motivul principal al corupţiei şi sursă de invidii, certuri şi suspiciuni. Banul poate ajunge să ne domine, aşa încât să devină un idol tiranic (cf. Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 55). În loc să fie un instrument în slujba noastră pentru a face binele şi a exercita solidaritatea faţă de alţii, banul ne poate aservi pe noi şi lumea întreagă la o logică egoistă care nu lasă spaţiu iubirii şi împiedică pacea.

Parabola ne arată după aceea că lăcomia bogatului îl face vanitos. Personalitatea sa se realizează în aparenţe, în a arăta celorlalţi ceea ce el îşi poate permite. Însă aparenţa maschează golul interior. Viaţa sa este prizonieră a exteriorităţii, a dimensiunii celei mai superficiale şi efemere a existenţei (cf. ibid., 62).

Treapta cea mai joasă a acestei degradări morale este mândria. Omul bogat se îmbracă de parcă ar fi un rege, simulează ţinuta unui dumnezeu, uitând că este pur şi simplu un muritor. Pentru omul corupt de iubirea faţă de bogăţii nu există altceva decât propriul “eu” şi pentru aceasta persoanele care-l înconjoară nu intră în privirea sa. Rodul alipirii de bani este, aşadar, un soi de orbire: bogatul nu vede săracul înfometat, rănit şi prosternat în umilirea sa.

Privind acest personaj, se înţelege pentru ce evanghelia este aşa de clară în a condamna iubirea faţă de bani: “Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni; căci sau îl va urî pe unul şi îl va iubi pe celălalt, sau va ţine la unul, iar pe celălalt îl va dispreţui. Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi mamonei” (Mt 6,24).

3. Cuvântul este un dar

Evanghelia bogatului şi a săracului Lazăr ne ajută să ne pregătească bine pentru Paştele care se apropie. Liturgia din Miercurea Cenuşii ne invită să trăim o experienţă asemănătoare cu aceea pe care o trăieşte bogatul în manieră foarte dramatică. Preotul, impunând cenuşa pe cap, repetă cuvintele: “Adu-ţi aminte că pământ eşti şi în pământ te vei întoarce”. De fapt, bogatul şi săracul mor amândoi şi partea principală a parabolei se desfăşoară în lumea de dincolo. Cele două personaje descoperă pe neaşteptate că “n-am adus nimic în lume şi nimic nu putem lua din ea” (1Tim 6,7).

Şi privirea noastră se deschide spre lumea de dincolo, unde bogatul are un dialog lung cu Abraham, pe care-l numeşte “părinte” (cf. Lc 16,24.27), demonstrând că face parte din poporul lui Dumnezeu. Acest amănunt face viaţa sa şi mai contradictorie, deoarece până acum nu s-a spus nimic despre relaţia sa cu Dumnezeu. De fapt, în viaţa sa nu era loc pentru Dumnezeu, unicul său dumnezeu fiind el însuşi.

Numai printre chinurile din lumea de dincolo bogatul îl recunoaşte pe Lazăr şi ar vrea ca săracul să aline suferinţele sale cu un pic de apă. Gesturile cerute de la Lazăr sunt asemănătoare cu acelea pe care ar fi putut să le facă bogatul şi pe care nu le-a făcut niciodată. Totuşi, Abraham îi explică: “Ai primit cele bune în timpul vieţii, iar Lazăr, cele rele; acum însă el este aici fericit, tu însă suferi” (v. 25). În lumea de dincolo se restabileşte o anumită egalitate şi relele vieţii sunt echilibrate de bine.

Parabola se prelungeşte şi astfel prezintă un mesaj pentru toţi creştinii. De fapt, bogatul, care are fraţi ce încă sunt în viaţă, îi cere lui Abraham să-l trimită pe Lazăr la ei pentru a-i avertiza; însă Abraham răspunde: “Îi au pe Moise şi pe profeţi: să asculte de ei” (v. 29). Şi în faţa obiecţiei bogatului, adaugă: “Dacă nu ascultă de Moise şi profeţi, chiar dacă ar învia cineva din morţi, nu se vor convinge” (v. 31).

În acest mod reiese adevărata problemă a bogatului: rădăcina relelor sale este faptul de “a nu da ascultare cuvântului lui Dumnezeu”; acest lucru l-a dus să nu-l mai iubească pe Dumnezeu şi apoi să-l dispreţuiască pe aproapele. Cuvântul lui Dumnezeu este o forţă vie, capabil să trezească convertirea în inima oamenilor şi să orienteze din nou persoana spre Dumnezeu. A închide inima în faţa darului lui Dumnezeu care vorbeşte are drept consecinţă închiderea inimii în faţa darului fratelui.

Iubiţi fraţi şi surori,

Postul Mare este timpul favorabil pentru a ne reînnoi în întâlnirea cu Cristos viu în cuvântul său, în sacramente şi în aproapele. Domnul – care în cele patruzeci de zile petrecute în pustiu a învins înşelăciunile ispititorului – ne indică drumul de urmat. Duhul Sfânt să ne conducă să parcurgem un adevărat drum de convertire, pentru a redescoperi darul cuvântului lui Dumnezeu, să fim purificaţi de păcatul care ne orbeşte şi să-l slujim pe Cristos prezent în fraţii nevoiaşi. Îi încurajez pe toţi credincioşii să exprime această reînnoire spirituală participând şi la iniţiativele din Postul Mare pe care multe organisme ecleziale, în diferite părţi ale lumii, le promovează pentru a face să crească cultura întâlnirii în unica familie umană. Să ne rugăm unii pentru alţii pentru ca, părtaşi de victoria lui Cristos, să ştim să deschidem porţile noastre pentru cel slab şi pentru cel sărac. Atunci vom putea trăi şi mărturisi în plinătate bucuria Paştelui.

Vatican, 18 octombrie 2016,
sărbătoarea Sfântul Luca, evanghelist

Francisc

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

preluare: ercis.ro

Comments are closed.