By Verset : Ps 117/118, 2
This text will be replaced with audio if available.

 Jubileul Milostivirii Divine 

Predica papei Francisc de la Liturghia din 3 aprilie 2016

“Isus a mai făcut înaintea discipolilor şi multe alte semne, care nu sunt scrise în cartea aceasta” (In 20,30). Evanghelia este cartea milostivirii lui Dumnezeu, care trebuie citită şi recitită, pentru că ceea ce Isus a spus şi a făcut este expresie a milostivirii Tatălui. Însă nu totul a fost scris; Evanghelia milostivirii rămâne o carte deschisă, unde trebuie continuat să se scrie semnele discipolilor lui Cristos, gesturi concrete de iubire, care sunt mărturia cea mai bună a milostivirii. Toţi suntem chemaţi să devenim scriitori vii ai Evangheliei, purtători ai Veştii Bune la fiecare bărbat şi femeie de astăzi. Putem face asta punând în practică faptele de milostenie trupească şi spirituală, care sunt stilul de viaţă al creştinului. Prin aceste gesturi simple şi puternice, uneori chiar invizibile, putem să-i vizităm pe cei care sunt în nevoie, ducând duioşia şi mângâierea lui Dumnezeu. Astfel se continuă ceea ce a făcut Isus în ziua de Paşte, când a revărsat în inimile discipolilor înfricoşaţi milostivirea Tatălui, revărsând asupra lor pe Duhul Sfânt care iartă păcatele şi dăruieşte bucuria.

Totuşi, în relatarea pe care am ascultat-o reiese un contrast evident: pe de o parte, este teama discipolilor, care închid uşile casei; pe de altă parte, este misiunea din partea lui Isus, care îi trimite în lume să ducă vestea iertării. Poate să existe şi în noi acest contrast, o luptă interioară între închiderea inimii şi chemarea iubirii să deschidem uşile închise şi să ieşim din noi înşine. Cristos, care din iubire a intrat prin uşile închise ale păcatului, morţii şi iadului, doreşte să intre şi la fiecare pentru a deschide larg uşile închise ale inimii. El, care cu învierea a învins frica şi teama care ne închid, vrea să deschidă larg uşile noastre închise şi să ne trimită. Drumul pe care Învăţătorul înviat ni-l indică este în sens unic, continuă într-o singură direcţie: să ieşim din noi înşine, să ieşim pentru a mărturisi forţa însănătoşitoare a iubirii care ne-a cucerit. Vedem în faţa noastră o omenire adesea rănită şi temătoare, care poartă cicatricele durerii şi incertitudinii. În faţa strigătului dureros de milostivire şi de pace, simţim astăzi adresată fiecăruia dintre noi invitaţia încrezătoare a lui Isus: “Aşa cum m-a trimis Tatăl, aşa vă trimit şi eu pe voi” (v. 21).

Orice infirmitate poate găsi în milostivirea lui Dumnezeu un ajutor eficace. De fapt, milostivirea sa nu se opreşte la distanţă: doreşte să vină în întâmpinarea tuturor sărăciilor şi să elibereze de multele forme de sclavie care chinuiesc lumea noastră. Vrea să ajungă la rănile fiecăruia, pentru a le îngriji. A fi apostoli ai milostivirii înseamnă a atinge şi a mângâia rănile sale, prezente şi astăzi în trupul şi în sufletul atâtor fraţi şi surori ai săi. Îngrijind aceste răni îl mărturisim pe Isus, îl facem prezent şi viu; permitem altora, care ating cu mâna milostivirea sa, să-l recunoască “Domn şi Dumnezeu” (cf. v. 28), aşa cum a făcut apostolul Toma. Aceasta este misiunea care ne este încredinţată. Atâtea persoane cer să fie ascultate şi înţelese. Evanghelia milostivirii, care trebuie vestită şi scrisă în viaţă, caută persoane cu inima răbdătoare şi deschisă, “samariteni milostivi” care cunosc compasiunea şi tăcerea în faţa misterului fratelui şi a surorii; cere slujitori generoşi şi bucuroşi, care iubesc gratuit fără a pretinde nimic în schimb.

“Pace vouă!” (v. 21): este salutul pe care Cristos îl duce discipolilor săi; este aceeaşi pace, pe care o aşteaptă oamenii din timpul nostru. Nu este o pace negociată, nu este suspendarea a ceva ce nu merge: este pacea sa, pacea care provine din inima Celui Înviat, pacea care a învins păcatul, moartea şi frica. Este pacea care nu desparte, ci uneşte; este pacea care nu lasă singuri, ci ne face să ne simţim primiţi şi iubiţi; este pacea care rămâne în durere şi face să înflorească speranţa. Această pace, ca în ziua de Paşte, se naşte şi se renaşte mereu din iertarea lui Dumnezeu, care elimină neliniştea inimii. A fi purtătoare a păcii sale: aceasta este misiunea încredinţată Bisericii în ziua de Paşte. Ne-am născut în Cristos ca instrumente de reconciliere, pentru a duce tuturor iertarea Tatălui, pentru a revela faţa sa numai de iubire în semnele milostivirii.

În Psalmul responsorial a fost proclamat: “Veşnică este îndurarea lui” (117/118,2). Este adevărat, milostivirea lui Dumnezeu este veşnică; nu se termină, nu se epuizează, nu se opreşte în faţa închiderilor şi nu încetează niciodată. În acest “veşnic” găsim sprijin în momentele de încercare şi de slăbiciune, pentru că suntem siguri că Dumnezeu nu ne abandonează: El rămâne cu noi mereu. Să mulţumim pentru această iubire a sa aşa de mare, pe care ne este imposibil s-o înţelegem: este atât de mare! Să cerem harul să nu încetăm niciodată să luăm milostivirea Tatălui şi s-o ducem în lume: să cerem să fim noi înşine milostivi, pentru a răspândi pretutindeni forţa Evangheliei, pentru a scrie acele pagini ale Evangheliei pe care apostolul Ioan nu le-a scris.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

preluare: ercis.ro

Comments are closed.