By Verset : Luca 18, 35-43
This text will be replaced with audio if available.

Papa Francisc: Audienţa generală de miercuri, 15 iunie 2016

23. Milostivirea este lumină (cf. Lc 18,35-43)

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Într-o zi Isus, apropiindu-se de cetatea Ierihon, a săvârşit minunea de a reda vederea unui orb care cerşea de-a lungul drumului (cf. Lc 18,35-43). Astăzi vrem să percepem semnificaţia acestui semn pentru că ne atinge şi pe noi direct. Evanghelistul Luca spune că acel orb era aşezat pe marginea drumului ca să cerşească (cf. v. 35). Un orb în acele timpuri – dar până şi nu cu mult timp în urmă – nu putea să trăiască decât din pomană. Figura acestui orb reprezentă atâtea persoane care, şi astăzi, sunt marginalizate din cauza unui dezavantaj fizic sau de alt gen. Este separat de mulţime, stă aşezat acolo în timp ce oamenii trec ocupaţi cu treburi, absorbiţi în gândurile lor şi în atâtea lucruri… Şi drumul, care poate să fie un loc de întâlnire, în schimb pentru el este locul singurătăţii. Multă mulţime care trece… Şi el este singur.

Este tristă imaginea unui marginalizat, mai ales pe fundalul cetăţii Ierihon, oază splendidă şi înfloritoare în deşert. Ştim că tocmai la Ierihon a ajuns poporul lui Israel la sfârşitul exodului lung din Egipt: cetatea aceea reprezintă poarta de intrare în ţara promisă. Ne amintim cuvintele pe care Moise le rosteşte în acea împrejurare: “Dacă va fi la tine vreun sărac dintre fraţii tăi, înăuntrul porţilor tale, în ţara pe care ţi-o dă Domnul Dumnezeul tău, să nu-ţi împietreşti inima şi să nu-ţi închizi mâna înaintea fratelui tău sărac. Căci nu va lipsi cel sărac din ţară. De aceea îţi poruncesc eu, zicând: «deschide-ţi mâna faţă de fratele tău, faţă de cel nevoiaş şi faţă de cel sărac care este în ţara ta»” (Dt 15,7.11). Este strident contrastul dintre această recomandare a Legii lui Dumnezeu şi situaţia descrisă de Evanghelie: în timp ce orbul strigă invocându-l pe Isus, oamenii îl ceartă pentru a-l face să tacă, sunt deranjaţi de strigătele sale. De câte ori noi, când vedem atâţia oameni pe drum – oameni nevoiaşi, bolnavi, care nu au de mâncare – suntem deranjaţi. De câte ori, când ne aflăm în faţa atâtor refugiaţi, suntem deranjaţi. Este o ispită pe care o avem noi toţi. Toţi, şi eu! Pentru aceasta Cuvântul lui Dumnezeu ne avertizează amintindu-ne că indiferenţa şi ostilitatea ne fac orbi şi surzi, ne împiedică să-i vedem pe fraţi şi nu permit să-l recunoaştem în ei pe Domnul. Indiferenţă şi ostilitate. Şi uneori această indiferenţă şi ostilitate devin şi agresiune şi insultă: “dar alungaţi-i pe toţi aceştia!”, “puneţi-i în altă parte!”. Această agresiune este ceea ce făceau oamenii când striga orbul: “dar tu pleacă, hai, nu vorbi, nu striga”.

Observăm un amănunt interesant. Evanghelistul spune că unul din mulţime i-a explicat orbului motivul pentru care este toată mulţimea aceea spunând: “Trece Isus, Nazarineanul!” (v. 37). Trecerea lui Isus este indicată cu acelaşi verb cu care în cartea Exodului se vorbeşte despre trecerea îngerului exterminator care îi salvează pe israeliţi în ţara Egiptului (cf. Ex 12,23). Este “trecerea” paştelui, începutul eliberării: când trece Isus, mereu este eliberare, mereu este mântuire! Deci, orbului este ca şi cum i s-ar vesti paştele său. Fără a se lăsa înfricoşat, orbul strigă de mai multe ori către Isus recunoscându-l ca Fiu al lui David, Mesia cel aşteptat care, conform profetului Isaia, va deschide ochii celor orbi (cf. Is 35,5). Spre deosebire de mulţime, acest orb vede cu ochii credinţei. Graţie ei implorarea sa are o eficacitate puternică. De fapt, auzindu-l, “Isus s-a oprit şi a poruncit să-l aducă” (v. 40). Făcând astfel Isus îl ia pe orb de pe marginea drumului şi-l pune în centrul atenţiei discipolilor săi şi a mulţimii. Să ne gândim şi noi, când suntem în situaţii urâte, chiar şi situaţii de păcat, cum a fost chiar Isus cel care ne-a luat de mână şi ne-a luat de pe marginea drumului şi ne-a dăruit mântuirea. Se realizează astfel o dublă trecere. Prima: oamenii îi anunţaseră o veste bună orbului, dar nu voiau să aibă nimic de-a face cu el; acum Isus îi obligă pe toţi să conştientizeze că vestea cea bună implică a pune în centrul propriului drum pe cel care era exclus. A doua: la rândul său, orbul nu vedea, dar credinţa sa îi deschide calea mântuirii şi el se află din nou în mijlocul celor care au coborât pe drum pentru a-l vedea pe Isus. Fraţi şi surori, trecerea Domnului este o întâlnire de milostivire care îi uneşte pe toţi în jurul Lui pentru a permite să-l recunoască pe cel care are nevoie de ajutor şi de consolare. Şi în viaţa noastră Isus trece; şi când trece Isus, iar eu îmi dau seama de asta, este o invitaţie de a mă apropia de El, să fiu mai bun, să fiu un creştin mai bun, să-l urmez pe Isus.

Isus se adresează orbului şi-l întreabă: “Ce vrei să fac pentru tine?” (v. 41). Aceste cuvinte ale lui Isus sunt impresionante: Fiul lui Dumnezeu acum stă în faţa orbului ca un slujitor umil. El, Isus, Dumnezeu, spune: “Dar ce vrei să fac? Cum vrei să te slujesc?”. Dumnezeu se face slujitor al omului păcătos. Şi orbul îi răspunde lui Isus fără a-l mai numi “Fiul lui David”, ci “Domn”, titlul pe care Biserica încă de la începuturi îl aplică lui Isus Înviat. Orbul cere să poată vedea din nou şi dorinţa sa este ascultată: “Recapătă-ţi vederea! Credinţa ta te-a salvat” (v. 42). El a arătat credinţa sa invocându-l pe Isus şi voind în mod absolut să-l întâlnească, şi acest lucru i-a adus în dar mântuirea. Graţie credinţei acum poate să vadă şi, mai ales, se simte iubit de Isus. Pentru aceasta relatarea se termină prezentând că orbul “a început să-l urmeze glorificându-l pe Dumnezeu” (v. 43): se face discipol. Din cerşetor în discipol, şi acesta este şi drumul nostru: noi toţi suntem cerşetori, toţi. Avem nevoie mereu de mântuire. Şi astfel, orbul porneşte în urma lui Isus intrând să facă parte din comunitatea sa. Cel pe care voiau să-l reducă la tăcere, acum mărturiseşte cu glas tare întâlnirea sa cu Isus din Nazaret, şi “tot poporul, văzând, a dat laudă lui Dumnezeu” (v. 43). Are loc o a doua minune: ceea ce i s-a întâmplat orbului face în aşa fel încât şi oamenii în sfârşit să vadă. Aceeaşi lumină îi luminează pe toţi unindu-i în rugăciunea de laudă. Astfel Isus revarsă milostivirea sa asupra tuturor celor pe care-i întâlneşte: îi cheamă, îi aduce la sine, îi adună, îi vindecă şi îi luminează, creând un nou popor care celebrează minunăţiile iubirii sale milostive. Să ne lăsăm şi noi chemaţi de Isus şi să ne lăsăm vindecaţi de Isus, iertaţi de Isus, şi să mergem în urma lui Isus lăudându-l pe Dumnezeu. Aşa să fie!

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

sursa: ercis.ro

Comments are closed.