By Verset : Matei 6,12
This text will be replaced with audio if available.

Papa Francisc: Audienţa generală de miercuri, 10 aprilie 2019

Cateheze despre “Tatăl nostru” – 12: Ne iartă nouă greşelile noastre

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua! Ziua nu este aşa frumoasă, totuşi bună ziua!

După ce i-am cerut lui Dumnezeu pâinea de fiecare zi, rugăciunea “Tatăl nostru” intră în domeniul relaţiilor noastre cu alţii. Şi Isus ne învaţă să-i cerem Tatălui: “Şi ne iartă nouă greşelile noastre precum şi noi iertăm greşiţilor noştri” (Mt 6,12). Aşa cum avem nevoie de pâine, tot aşa avem nevoie de iertare. Şi asta, în fiecare zi.

Creştinul care se roagă îi cere înainte de toate lui Dumnezeu ca să-i fie iertate greşelile sale, adică păcatele sale, lucrurile urâte pe care le face. Acesta este primul adevăr al oricărei rugăciuni: chiar dacă am fi persoane perfecte, chiar dacă am fi sfinţi cristalini care nu se abat niciodată de la o viaţă de bine, rămânem mereu fii care îi datorează Tatălui totul. Care este atitudinea cea mai periculoasă a fiecărei vieţi creştine? Este orgoliul. Este atitudinea celui care se pune în faţa lui Dumnezeu crezând că are mereu conturile în ordine cu el: orgoliosul crede că are totul la locul său. Ca acel fariseu din parabolă, care în templu crede că se roagă, dar în realitate se laudă pe sine însuşi în faţa lui Dumnezeu: “Îţi mulţumesc, Doamne, pentru că eu nu sunt ca alţii”. Şi oamenii care se simt perfecţi, oamenii care-i critică pe alţii sunt oameni orgolioşi. Nimeni dintre noi nu este perfect, nimeni. Dimpotrivă, vameşul, care era în spate, în templu, un păcătos dispreţuit de toţi, se opreşte în pragul templului şi nu se simte vrednic să intre şi se încredinţează milostivirii lui Dumnezeu. Şi Isus comentează: “A coborât la casa lui îndreptăţit mai degrabă acesta decât celălalt” (Lc 18,14), adică iertat, mântuit. De ce? Pentru că nu era orgolios, pentru că recunoştea limitele sale şi păcatele sale.

Există păcate care se văd şi păcate care nu se văd. Există păcate eclatante care fac zgomot, dar există şi păcate ascunse, care se cuibăresc în inimă fără ca să ne dăm seama. Cel mai rău dintre acestea este mândria care poate să contagieze şi persoanele care trăiesc o viaţă religioasă intensă. Era odată un convent de surori, în anul 1600-1700, vestit, în timpul jansenismului: erau foarte perfecte şi se spunea despre ele că erau preacurate ca îngerii, dar mândre ca diavolii. Este un lucru urât. Păcatul dezbină fraternitatea, păcatul ne face să presupunem că suntem mai buni decât alţii, păcatul ne face să credem că suntem asemenea lui Dumnezeu.

Şi în schimb în faţa lui Dumnezeu toţi suntem păcătoşi şi avem motiv să ne batem pieptul – toţi! – ca acel vameş la templu. Sfântul Ioan, în prima sa scrisoare, scrie: “Dacă spunem că nu avem păcat, ne înşelăm pe noi înşine, iar adevărul nu este în noi” (1In 1,8). Dacă tu vrei să te înşeli pe tine însuţi, spune că nu ai păcat: aşa te înşeli.

Suntem datornici înainte de toate pentru că în această viaţă am primit atât de mult: existenţa, un tată şi o mamă, prietenia, minunăţiile creaţiei… Chiar dacă li se întâmplă tuturor să treacă prin zile dificile, trebuie să ne amintim mereu că viaţa este un har, este minunea pe care Dumnezeu a extras-o din nimic.

În al doilea rând suntem datornici pentru că, deşi reuşim să iubim, nimeni dintre noi nu este capabil să facă asta numai cu forţele sale. Iubirea adevărată este atunci când putem să iubim, dar cu harul lui Dumnezeu. Nimeni dintre noi nu străluceşte din lumină proprie. Este ceea ce teologii antici numeau un “mysterium lunae” nu numai în identitatea Bisericii, ci şi în istoria fiecăruia dintre noi. Ce înseamnă acest “mysterium lunae”? Că este ca luna, care nu are lumină proprie: reflectă lumina soarelui. Şi noi, nu avem lumină proprie: lumina pe care o avem este o reflexie a harului lui Dumnezeu, a luminii lui Dumnezeu. Dacă iubeşti este pentru că cineva, din exteriorul tău, ţi-a zâmbit când erai un copil, învăţându-te să răspunzi cu un zâmbet. Dacă iubeşti este pentru că cineva de lângă tine te-a trezit la iubire, făcându-te să înţelegi cum în ea se află sensul existenţei.

Să încercăm să ascultăm istoria vreunei persoane care a greşit: un deţinut, un condamnat, un drogat… cunoaştem atâţia oameni care greşesc în viaţă. Rămânând neatinsă responsabilitatea, care este mereu personală, te întrebi uneori cine trebuie să fie inculpat de greşelile sale, dacă numai conştiinţa sa, sau istoria de ură şi de abandonare pe care cineva o poartă după sine.

Şi acesta este misterul lunii: iubim înainte de toate pentru că am fost iubiţi, iertăm pentru că am fost iertaţi. Şi dacă cineva n-a fost luminat de lumina soarelui, devine îngheţat ca pământul iarna.

Cum să nu recunoaştem, în lanţul de iubire care ne precedă, şi prezenţa providenţială a iubirii lui Dumnezeu? Nimeni dintre noi nu-l iubeşte pe Dumnezeu cât ne-a iubit el pe noi. Este suficient să ne punem în faţa unui crucifix pentru a percepe disproporţia: El ne-a iubit şi mereu ne iubeşte cel dintâi.

Aşadar să ne rugăm: Doamne, chiar şi cel mai sfânt din mijlocul nostru nu încetează să fie datornicul tău. O, Tată, ai milă de noi toţi!

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

preluare: ercis.ro

Comments are closed.