By Verset : Lc 1, 37
This text will be replaced with audio if available.

Luna noiembrie în care ne aflăm este una dedicată, între altele, rugăciunilor pe care fiecare dintre noi împreună cu întreaga Biserică le înălțăm pentru înaintașii noștri, pentru toți cei care au făcut experiența morții. Răposații noștri sunt, conform credinței noastre creștine, în comuniune cu noi cei care trăim încă pe pământ în ciuda faptului că se află într-o realitate spirituală care depășește cu mult capacitățile noastre intelectuale și senzoriale. Dar, pentru noi, credința, harul, caritatea dau adevarata consistență și sensul autentic al adevărului “împărtășirii tuturor sfinților”.

Gândindu-mă la eventimentele recente pe care le-am parcurs împreună nu numai la începutul lunii cât și la mijlocului ei mi-am amintit (și vă propun lectura) de textul marelui Mircea Eliade în care vorbește despre valențele juste pe care trebuie să le aibe în viața fiecăruia anumite calități sociale. În plus marele filozof face o referire concretă la un punct important al existenței umane: moartea, subiect în față căruia lumea de azi parcă mult mai mult decât odinioară preferă sau caută înadins marginalizarea, uitarea și chiar abandonarea într-o zonă a tabu-ului sau într-un fel de mister al necunoscutului și indiscutabilului. Dumnezeu ne învață în Biblie că pentru cel credincios nimic nu este imposibil, iar forța pe care o dobândește prin fructificarea harului este nu numai pentru binele personal, cât și pentru toți ceilalți.

Harul primit în Cristos nu-mi este oferit numai pentru mântuirea proprie cât, mai ales, pentru a celor care-mi sunt alături, indiferent de calitătile lor, ca astfel eu însumi să ajung la imitarea Mântuitorului lumii și la aflarea vieții veșnice. Prin urmare, binele pe care-l caut și-l împlinesc în adevăr pentru semenii mei este, de fapt, adevărata victorie și totodată măsura justă a valorii și a mântuirii care se împlinește în și prin mine. Dar să urmărim acum gândurile marelui istoric și filozof al religiilor.

DESPRE PRIETENIE ŞI SINCERITATE

Se spune ca a fi sincer înseamnă a nu ascunde nimic celuilalt, a te deschide tot. Este exact, dar criteriul acestei sincerităţi îl are întotdeauna celălalt, şi nu tu. Eşti considerat sincer nu “când nu ascunzi nimic” celuilalt, ci când nu ascunzi ceea ce se aşteaptă de la tine să nu ascunzi. Este poate paradoxal, dar aşa e; sinceritatea ta nu se verifică prin tine, ci prin celălalt. Eşti considerat sincer numai când spui ceea ce vrea şi ceea ce aşteaptă altul de la tine să spui.
Dacă îi mărturiseşti unei prietene că e frumoasă şi inteligentă, în timp ce ea nu e nici una, nici alta, nu eşti sincer. Dacă îi spui că e urâtă şi foarte puţin deşteaptă, eşti sincer. Dar mărturiseşte-i că toate acestea n-au absolut nici o importantă, că altele sunt lucrurile pe care ai dori să i le spui, că îşi macină timpul într-un mod stupid, că trăieşte o himeră, că visează la lucruri care o îndepărtează de adevăr şi de fericire – atunci sigur nu eşti nici sincer, eşti nebun.

Este poate ciudat, dar ne temem de o lume “defavorabilă”, de un mediu străin, cu care nu putem comunica, faţă de care nu putem fi “sinceri”. Pentru a nu fi singuri vrem ca lumea sa fie sinceră cu noi. Doar sinceritatea ne dă acea certitudine că suntem înconjuraţi de prieteni, de oameni care ne iubesc, că nu suntem singuri. De aceea în ceasurile de mare singurătate se fac cele mai multe confesiuni, se deschid sufletele, oamenii se caută unul pe altul: tocmai pentru a anula acel sentiment al izolării definitive.

Sinceritatea este şi ea, ca atâtea altele, un aspect al instinctului de conservare. De fapt, sinceritatea participă la acea complicată clasă de sentimente şi orgoliu care se numeşte prietenie şi care, trebuie s-o recunoaştem, constituie unul din cele mai serioase motive pentru a iubi viata.
În prietenie se întâmplă acelaşi lucru: eşti iubit nu pentru ceea ce eşti tu, ci pentru ceea ce vede şi crede prietenul tău în tine. Tu, omul, eşti sacrificat întotdeauna. Eşti iubit nu pentru tine, ci pentru ceea ce poţi da, ceea ce poţi justifica, verifica, contrazice sau afirma în sentimentele prietenului. Şi nu te poţi plânge, pentru că şi tu faci la fel; toată lumea face la fel.Ceea ce întristează oarecum într-o prietenie este faptul că fiecare dintre prieteni sacrifică libertatea celuilalt. Prin “libertate” înţeleg suma posibilităţilor lui, voinţa lui de a se schimba, de a se modifica, de a se compromite.

Eşti iubit pentru că prietenii s-au obişnuit cu tine să te vadă pe stradă, să te întâlnească la un anumit local sau pe terenul de sport, s-au obişnuit să mergi cu ei la cinematograf, în vizită la cunoştinţe, să-ţi placă în general ceea ce le place şi lor, să gândeşti, în general, ceea ce gândesc şi ei.
Unde eşti tu în toate aceste sentimente ale lor? Eşti descompus, distribuit şi asimilat după voinţa sau capriciul lor; iar tu faci la fel. Dacă într-o zi vrei să faci altceva decât ceea ce se aşteaptă de la tine să faci, atunci nu mai eşti un bun prieten, atunci incomodezi, oboseşti, stânjeneşti.

Câteodată eşti tolerat; aceasta e tot ce poate oferi dragostea prietenilor tăi libertăţii tale: toleranţa. Zilele trecute încercam să vorbesc cu câţiva prieteni despre moarte, iar ei parcă mi-ar fi spus: “Dragă, fii serios şi lasă prostiile la o parte!” Ei nu înţelegeau că ceea ce le apare lor drept prostii poate însemna pentru mine o problema esenţială. Şi atunci m-am întrebat ce ar spune prietenii mei dacă aş săvârşi un act compromiţător, dar cerut urgent de libertatea mea? Şi mi-am dat seama că n-ar judeca schimbarea din punctul meu de vedere. Ei n-ar încerca să treacă o clipă în mine, ca să-mi înţeleagă nebunia. M-ar decreta nebun, m-ar tolera sau m-ar lăsa singur.

În nici un caz n-ar trece în mine.

Or, dragostea adevărată nu înseamnă decât această completă renunţare la individualitatea ta pentru a trece în celălalt.

O prietenie se verifică numai prin libertatea pe care i-o acorzi celuilalt.

A ajuta pe un prieten la nevoie, a-l încălzi cu mângâierile tale, a-l înconjura cu “sincerităţile” tale nu înseamnă nimic.

Altele sunt adevăratele probe ale prieteniei:
a nu-i încălca libertatea,
a nu-l judeca din punctul tău de vedere (care poate fi real şi justificabil, dar poate nu corespunde experienţei destinului celuilalt), a nu-l preţui prin ceea ce îţi convine sau te amuză pe tine, ci pentru ceea ce trebuie el să realizeze ca să ajungă un om, iar nu un simplu manechin.
Toate acestea însă nu ţi le cere nimeni, după cum nimeni nu-ţi cere adevărata sinceritate, ci numai acea sinceritate pe care o doreşte el.
Nu uitaţi că într-o prietenie nu contează numai ceea ce ia celalalt. Fiecare luăm mai puţin decât ar trebui. Acesta este marele nostru păcat: că nu ne e sete de mult, că ne mulţumim cu sferturi; de aceea avem fiecare dintre noi atâta spaima de ridicol. Nu numai că nu dam cât ar trebui, dar şi luăm cu mult mai puţin decât ni se oferă.

Text de Mircea Eliade

Leave a Reply

You must be logged in to post a comment.