By Verset : Exod 20,3
This text will be replaced with audio if available.

Papa Francisc: Audienţa generală de miercuri, 1 august 2018

Cateheze despre porunci – 4. “Să nu ai alţi dumnezei afară de mine”

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Am ascultat prima poruncă din Decalog: “Să nu ai alţi dumnezei afară de mine” (Ex 20,3). Este bine să ne oprim asupra temei idolatriei, care este de mare însemnătate şi actualitate.

Porunca interzice de a face idoli[1] sau imagini[2] de orice tip de realităţi[3]: de fapt, totul poate să fie folosit ca idol. Vorbim despre o tendinţă umană, care nu-i cruţă nici pe cei care cred nici pe atei. De exemplu, noi creştinii putem să ne întrebăm: care este cu adevărat Dumnezeul meu? Este Iubirea Una şi Întreită sau este imaginea mea, succesul meu personal, eventual în cadrul Bisericii? “Idolatria nu se referă numai la cultele false ale păgânismului. Rămâne o ispită constantă a credinţei. Constă în a diviniza ceea ce nu este Dumnezeu” (Catehismul Bisericii Catolice, nr. 2113).

Ce este un “dumnezeu” pe planul existenţial? Este ceea ce stă în centrul propriei vieţi şi de care depinde ceea ce se face şi se gândeşte[4]. Se poate creşte într-o familie creştină cu numele dar, în realitate, centrată pe puncte de referinţă străine de Evanghelie[5]. Fiinţa umană nu trăieşte fără a se centra pe ceva. Iată aşadar că lumea oferă “supermarketul” idolilor, care pot să fie obiecte, imagini, idei, roluri. De exemplu, şi rugăciunea. Noi trebuie să ne rugăm lui Dumnezeu, Tatălui nostru. Îmi amintesc că odată am mers într-o parohie în dieceza de Buenos Aires pentru a celebra o Liturghie şi după aceea trebuia să administrez Mirul într-o altă parohie la distanţă de un kilometru. Am mers, pe jos, şi am trecut printr-un parc, frumos. Dar în acel parc erau peste 50 de măsuţe, fiecare cu două scaune, şi oameni aşezaţi unul în faţa celuilalt. Ce se făcea? Citit în cărţi. Mergeau acolo “să se roage” idolului. În loc să-l roage pe Dumnezeu care este providenţă a viitorului, mergeau acolo pentru că ei citeau în cărţi pentru a vedea viitorul. Aceasta este o idolatrie a timpurilor noastre. Eu vă întreb: câţi dintre voi aţi mers să vă citească în cărţi pentru a vedea viitorul? Câţi dintre voi, de exemplu, aţi mers să vi se citească în palmă pentru a vedea viitorul, în loc să vă rugaţi Domnului? Aceasta este diferenţa: Domnul este viu; ceilalţi sunt idoli, idolatrii care nu folosesc.

Cum se dezvoltă o idolatrie? Porunca descrie nişte faze: “Să nu-ţi faci chip cioplit, nici vreo înfăţişare […]. / Să nu te închini lor / şi să nu le slujeşti” (Ex 20,4-5).

Cuvântul “idol” în greacă derivă de la verbul “a vedea”[6]. Un idol este o “viziune” care tinde să devină o fixaţie, o obsesie. Idolul este în realitate o proiecţie de sine în obiecte sau în proiecte. De această dinamică se foloseşte, de exemplu, publicitatea: nu văd obiectul în sine dar percep acea maşină, acel smartphone, acel rol – sau alte lucruri – ca un mijloc pentru a mă realiza şi a răspunde la nevoile mele esenţiale. Şi îl caut, vorbesc despre acel lucru, mă gândesc la acel lucru; ideea de a avea acel obiect sau de a realiza acel proiect, de a ajunge la acea poziţie, pare o cale minunată pentru fericire, un turn pentru a ajunge la cer (cf. Gen 11,1-9), şi totul va depinde de acea ţintă.

Atunci se intră în faza a doua: “Să nu te închini lor”. Idolii cer un cult, ritualuri; li se închină şi li se jertfeşte totul. În antichitate se făceau jertfe umane idolilor, dar şi astăzi: pentru carieră se jertfesc copiii, neglijându-i sau pur şi simplu nedându-le naştere; frumuseţea cere jertfe umane. Câte ore în faţa oglinzii! Anumite persoane, anumite femei cât timp petrec pentru a se machia? Şi aceasta este o idolatrie. Nu este rău a te machia; dar în mod normal, nu pentru a deveni o zeiţă. Frumuseţea cere jertfe umane. Faima cere jertfirea de sine, jertfirea propriei nevinovăţii şi autenticităţi. Idolii cer sânge. Banul fură viaţa şi plăcerea duce la singurătate. Structurile economice jertfesc vieţi umane pentru profituri mai mari. Să ne gândim la atâţia oameni fără loc de muncă. De ce? Pentru că uneori se întâmplă că antreprenorii acelei întreprinderi, ai acelei firme, au decis să concedieze oameni, pentru a câştiga mai mulţi bani. Idolul banilor. Se trăieşte în ipocrizie, făcând şi spunând ceea ce alţii aşteaptă, pentru că dumnezeul propriei afirmări impune asta. Şi se ruinează vieţi, se distrug familii şi se abandonează tineri în mâna modelelor distructive, numai să se mărească profitul. Şi drogurile sunt un idol. Câţi tineri ruinează sănătatea, chiar şi viaţa, adorând acest idol al drogurilor.

Aici vine al treilea şi cel mai tragic stadiu: “… şi să nu le slujeşti”, spune. Idolii reduc la sclavie. Promit fericire dar n-o dau; şi se ajunge să se trăiască pentru acel lucru sau pentru acea viziuni, cuprinşi într-un vârtej auto-distructiv, aşteptând un rezultat care nu vine niciodată.

Iubiţi fraţi şi surori, idolii promit viaţă, dar în realitate o iau. Dumnezeul adevărat nu cere viaţa ci o dăruieşte, o oferă cadou. Dumnezeul adevărat nu oferă o proiecţie a succesului nostru, ci ne învaţă să iubim. Dumnezeul adevărat nu cer fii, ci îl dăruieşte Fiul său pentru noi. Idolii proiectează ipoteze viitoare şi fac să se dispreţuiască prezentul; Dumnezeul adevărat ne învaţă să trăim în realitatea de fiecare zi, în concret, nu cu iluzii despre viitor: astăzi şi mâine şi poimâine mergând spre viitor. Concreteţea Dumnezeului adevărat împotriva lichidităţii idolilor. Eu vă invit să ne gândim astăzi: câţi idoli am sau care este idolul meu preferat? Pentru că a recunoaşte propriile idolatrii este un început de har şi porneşte pe drumul iubirii. De fapt, iubirea este incompatibilă cu idolatria: dacă un ceva devine absolut şi de neatins, atunci este mai important decât un soţ, decât un copil sau decât o prietenie. Alipirea de un obiect sau de o idee ne face orbi faţă de iubire. Şi astfel pentru a merge pe urma idolilor, a unui idol, putem chiar să-l renegăm pe tatăl, pe mama, pe copii, soţia, soţul, familia… lucrurile cele mai dragi. Alipirea de un obiect sau de o idee ne face orbi faţă de iubire. Purtaţi asta în inimă: idolii ne fură iubirea, idolii ne fac orbi faţă de iubire şi pentru a iubi cu adevărat trebuie să fim liberi de orice idol.

Care este idolul meu? Ia-l şi aruncă-l pe fereastră!

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Note:
[1] Termenul Pesel indică «o imagine divină sculptată la origine în lemn sau în piatră şi mai ales în metal» (L. Koehler – W. Baumgartner, The Hebrew and Aramaic Lexicon of the Old Testament, vol. 3, pag. 949).
[2] Termenul Temunah are o semnificaţie foarte amplă, care poate fi condusă la “asemănare, formă”; deci, interdicţia este foarte amplă şi aceste imagini pot să fie de orice tip (cf. L. Koehler – W. Baumgartner, Op. cit., vol. 1, pag. 504).
[3] Porunca nu interzice imaginile în sine – însuşi Dumnezeu îi va porunci lui Moise să realizeze heruvimii din aur pe acoperământul arcei (cf. Ex 25,18) şi un şarpe de aramă (cf. Num 21,8) – ci interzice să fie adorate şi să fie slujite, adică întregul proces de zeificare a ceva, nu doar reproducerea.
[4] Biblia Ebraică se referă la idolatriile canaaneene cu termenul Ba’al, care înseamnă “domnie, relaţie intimă, realitate de care se depinde”. Idolul este ceea ce patronează, ia inima şi devine fundament al vieţii (cf. Theological Lexicon of the Old Testament, vol. 1, 247-251).
[5] Cf. Catehismul Bisericii Catolice, nr. 2114: «Idolatria este o pervertire a simţului religios înnăscut în om. Este idolatru cel care “referă noţiunea sa indestructibilă despre Dumnezeu la orice altcineva decât la Dumnezeu” (Origene, Contra Celsum, 2, 40)».
[6] Etimologia grecescului eidolon, derivat de la eidos, este din rădăcina weid care înseamnă a vedea (cf. Grande Lessico dell’Antico Testamento, Brescia 1967, vol. III, pag. 127).

Comments are closed.