By Verset : Mt 9,9
This text will be replaced with audio if available.

 “Sunt un păcătos către care Domnul a privit”

Acesta este răspunsul papei Francisc la întrebarea pr. Antonio Spadaro S.J. Cine este Jorge Mario Bergoglio? din cadrul interviului oferit pentru revista La Civiltà Cattolica. Această afirmație a papei despre sine, despre identitatea sa, ca om și creștin, surprinde pozitiv intreaga lume. Franchețea cu care papa se deschide și comunică lumii de azi este una extraordinară: stilul său dezarmează și totodată interoghează. Dar pentru a ințelege mai bine afirmația papei va invit să citim impreună contextul afirmației așa cum ni-l redă pr. Antonio:

Papa mă priveşte în tăcere. Îl întreb dacă este o întrebare pe care îmi este permis să i-o adresez… El face semn că acceptă întrebarea şi îmi spune: “nu ştiu care poate fi definiţia cea mai corectă… Sunt un păcătos. Aceasta este definiţia cea mai corectă. Şi nu e un mod de a spune, un gen literar. Sunt un păcătos”. Papa continuă să reflecteze, concentrat, ca şi cum nu s-ar fi aşteptat la acea întrebare, ca şi cum era constrâns la o reflecţie ulterioară. “Da, aş putea poate să spun că sunt puţin şiret, ştiu să mă descurc, dar e adevărat că sunt şi puţin naiv. Da, însă sinteza cea mai bună, aceea care-mi vine mai din lăuntrul meu şi pe care o simt mai reală este aceasta: «sunt un păcătos către care Domnul a privit»”. Şi repetă: “sunt unul care e privit de Domnul. Motoul meu Miserando atque eligendo l-am simţit mereu ca fiind foarte potrivit pentru mine”. Motoul papei Francisc este luat din Omiliile sfântului Beda Venerabilul, care, comentând episodul evanghelic al chemării sfântului Matei, scrie: “Isus a văzut un vameş şi de vreme ce l-a privit cu sentiment de iubire şi l-a ales, i-a spus: Urmează-mă”. Şi adaugă: “gerunziul latin miserando mi se pare intraductibil atât în italiană cât şi în spaniolă. Mie îmi place să-l traduc cu un alt gerunziu care nu există: mizericordiind”. Papa Francisc continuă reflecţia sa şi-mi spune, făcând un salt al cărui sens nu-l înţeleg pe moment: “Eu nu cunosc Roma. Cunosc puţine lucruri. Între acestea Santa Maria Maggiore: mergeam acolo mereu”. Râd şi-i spun: “am înţeles asta cu toţii foarte bine, Sfinte Părinte!”. “Iată, da – continuă papa -, cunosc Santa Maria Maggiore, Sfântul Petru… dar venind la Roma am locuit mereu pe strada Via della Scrofa. De acolo vizitam adesea biserica Sfântul Ludovic a francezilor, şi acolo mergeam să contemplu tabloul chemării sfântului Matei, de Caravaggio”. Încep să intuiesc ce vrea să-mi spună papa. “Acel deget al lui Isus aşa… îndreptat spre Matei. Aşa sunt eu. Aşa mă simt. Ca Matei”. Şi aici papa devine hotărât, ca şi cum ar fi găsit imaginea despre sine pe care o căuta: “Gestul lui Matei e cel care mă impresionează: pune mâinile pe banii săi, ca şi cum ar spune: «nu, nu eu! Nu, banii aceştia sunt ai mei!». Iată, acesta sunt eu: «un păcătos spre care Domnul şi-a îndreptat ochii săi». Şi asta e ceea ce am spus atunci când m-au întrebat dacă acceptam alegerea mea ca pontif”. Apoi şopteşte: “Peccator sum, sed super misericordia et infinita patientia Domini nostri Jesu Christi confisus et in spiritu penitentiae accepto”.

Pe bună dreptate se spune că măretia unei persoane este cu atât mai mare cu cât știe să se coboare, să se smerească în adevăr. Nu multe persoane din lumea noastră au acest curaj al sincerității de a se recunoște drept păcătoși. De fapt, papa nu vrea să spună pur si simplu sunt păcătos și atât… Nu! Adevăratul păcătos este acela care stă înaintea Domnului și-l ascultă cu luare aminte. Papa Francisc se vede pe sine ca un păcătos atins de milostivirea lui Dumnezeu, chemat să mărturisească răbdarea nemăsurată a Mântuitorului nostru și să dea curs invitației sale: Urmează-mă!

Toate aceste ganduri ale papei m-au determinat să mă gândesc la taina spovezii, la modul în care eu însumi închenunghez înaintea Domnului pentru a primi iertarea sa în acest sacrament și totodată la semenii mei care au atâta nevoie de a experimenta acest har al întâlnirii cu Domnul, cu privirea sa milostivă și chemarea de a-l urma pe calea luminii și a vieții veșnice. Cel care se spovedește cu adevărat are parte de harul vindecării, al eliberării, de reconcilierea cu Dumnezeu, cu sine și biserica.

Zilele acestea am citit câteva gânduri de pe blogul parintelui Isidor Chinez, care m-au ajutat să înțeleg mai bine câteva adevăruri ale acestui minunat sacrament lasat pentru iertarea și eliberarea noastră de orice povoară. As vrea sa precizez ca sunt scrise de călugărul benedictin Anselm Grün și le găsiți pe blogul pr Isidor Chinez (http://chinez-isidor.blogspot.co.at/) care mi-a fost în seminar profesor de morala.

Adesea creştinii utilizează spovada pentru a-și eschiva vina. Ei ar vrea să fie eliberaţi cât de repede de vina lor prin spovadă, fără a se confrunta cu ea. Totuşi spovada nu mă va elibera de vina mea decât dacă îmi privesc greseala în faţă. Luarea în seamă a vinei depăşeşte simpla amintire. Evoc din nou situaţia, în care am devenit vinovat şi care m-a făcut să reacţionez, provocând în mine sentimente de culpabilitate. Amintirea va provoca în mine sentimente negative, ca de exemplu furia şi mânia contra mea însumi sau contra celor care m-au rănit, precum şi suferinţă, decepţie, tristeţe. Nu trebuie să mă sustrag acestor sentimente negative, altfel ele nu se vor putea modifica. Fără această confruntare sinceră cu greşeala mea, nu voi ieşi niciodată de aici, ci mă voi învârti mereu în jurul sentimentelor mele de culpabilitate. Mai mult, spovada nu va duce la convertire ci nu va face altceva decât să întărească în mine fixarea pe atitudinea mea vinovată. Pentru că spovada cheamă o lucrare de convertire. Este ceea ce ne învaţă psihologia. Şi chiar când tratamentul greşelii nu este de natură religioasă, în prezentarea pe care o fac lui Dumnezeu cu încrederea în iertare pe care o manifest, fixându-mi privirea pe îndurarea lui, aceasta nu mă dispensează de lucrarea de făcut asupra mea. Pentru că nu-i pot prezenta lui Dumnezeu greşeala decât dacă o privesc în deplină conştienţă şi dacă am descoperit în ea propriul meu adevăr. Această percepţie şi acest examen, în deplină cunoştinţă, a greşelii mele, care îmi dezvăluie conflictele care se maschează pe la spate, constituie efortul pe care trebuie să-l desfăşor. Iertarea este un dar al lui Dumnezeu. Nu este nici meritat şi nici obţinut. Dar eu nu sunt în măsură să primesc acest dar decât dacă îi prezint lui Dumnezeu propriul meu adevăr cu umilitate şi cu curaj. (Anselm Grun, Se pardonner à soi-même, Desclee de Brouwer 2003, 97-123; Anselm Grun, Să ne iertăm pe noi înșine, trad. Viorica Juncan; sursa: http://www.ceruldinnoi.ro).

Mulţi oameni din zilele noastre se întreabă pentru ce raţiune ar trebui să se spovedească. Dumnezeu i-ar ierta tot la fel de bine şi fără spovadă. Ei i-ar putea spune greşeala lor direct lui Dumnezeu, fără ca pentru aceasta să fie nevoie de un preot. Este adevărat, Dumnezeu ne poate ierta greşelile noastre fără spovadă. Dumnezeu nu este legat de spovadă. Dumnezeu este cel care iartă. Noi putem trăi iubirea lui din iertare, ascultând şi meditând cuvântul lui, prezentându-i în iubirea lui, în rugăciune adevărul nostru. Problema nu este de a şti cum ne iartă Dumnezeu, ci cum putem noi crede în iertarea lui. Ritualul spovezii ar vrea să ne ajute, înainte de toate, să putem crede în iertare. Pentru că există în noi o voce interioară care ne împiedică să acceptăm iertarea divină. Cel care a devenit vinovat se simte inacceptabil. De multe ori cuvântul încurajator al unui prieten nu este suficient pentru a ne elibera de acest sentiment. Avem nevoie de un ritual care să pătrundă în profunzimea inconştientului şi să suprime barierele psihologice care ne împiedică să credem în iertare.

C.G. Jung povesteşte că o femeie şi-a otrăvit prietena pentru a se putea căsători cu soţul acesteia. Ea aranjase totul pentru ca nici o bănuială să nu cadă asupra ei. Dar ea nu se putea elibera de sentimentul de vinovăţie. Se simţea exclusă din comunitatea umană, şi chiar din comunitatea animalelor şi a plantelor. Practicând călăria, a fost aruncată la pământ de calul ei. Florile se ofileau în apartamentul ei. În această stare fiind a venit la C.G. Jung. „Avea nevoie să se confeseze şi a venit la mine în această intenţie. Era o ucigaşă şi în plus ea se omorâse pe sine însăşi. Pentru că oricine comite o asemenea crimă îşi distruge propriul suflet… Prin crima ei, această femeie a devenit străină animalelor şi se scufunda într-o singurătate insuportabilă. Pentru a se elibera din singurătatea ei ea a făcut din mine un complice. Ea voia să găsească un om care să-i poată accepta mai dinainte confesiunea, pentru că astfel ea ar fi regăsit cumva relaţia sa cu umanitatea.” (C.G. Jung, Ma vie, Souvenirs…). Din faptul că vina ne exclude din comunitatea oamenilor, o vină cu adevărat gravă necesită o discuţie, pentru a mă putea simţi din nou om printre oameni. (Anselm Grun, Se pardonner à soi-même, Desclee de Brouwer 2003, 97-123; Anselm Grun, Să ne iertăm pe noi înșine, trad. Viorica Juncan; sursa: http://www.ceruldinnoi.ro).

Leave a Reply

You must be logged in to post a comment.