By Verset : Mc 10,9
This text will be replaced with audio if available.

Duminică, 4 octombrie 2015, cu Liturghia din Bazilica Sf. Petru din Vatican, papa Francisc a deschis Sinodul episcopilor despre și pentru familie. Vă propun spre lectură stirea pregătită de radio Vatican secția romană și vă invit totodată la rugăciune întensă pentru prelații nostri, ca drumul sinodal, sub călăuzirea Duhul Sfânt, să fie spre tot binele și împlinirea vocației familiei în Biserică și lumea contemporană.

“Biserica apără valorile fundamentale dar fără a uita de umanitatea rănită. Acesta este, pe scurt, mesajul predicii cu care papa Francisc, la Sfânta Liturghie prezidată duminică, 4 octombrie, în bazilica San Pietro, a deschis solemn cea de-a XIV-a adunare generală a Sinodului Episcopilor, convocată la Roma de la 4 la 25 octombrie pe tema ”Vocația și misiunea familiei în Biserică și în lumea contemporană”. Printre numeroșii Părinți Sinodali care au participat la Sfânta Liturghie se aflau și PS Petru Gherghel, al diecezei romano-catolice de Iași, ales de Conferința Episcopilor din România, și PS Mihai Cătălin Frățilă, al eparhiei greco-catolice ”Sf. Vasile cel Mare” din București, desemnat de Sinodul Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică.

Pornind de la lecturile biblice proclamate la Sfânta Liturghie, papa Francisc a subliniat la predică indisolubilitatea legăturii conjugale și a îndemnat Părinții Sinodali să-i primească în spirit de milostivire pe soții care poartă rănile unei despărțiri.

Să ascultăm pe larg predica Sfântului Părinte în traducerea noastră de lucru:

«Dacă ne iubim unii pe alţii, Dumnezeu rămâne în noi şi iubirea lui în noi este desăvârşită» (1In 4,12b). Lecturile biblice din această duminică par a fi alese anume pentru acest evenimentul de har pe care îl trăieşte Biserica, Sinodul ordinar al episcopilor dedicat familiei, inaugurat prin această celebrare euharistică. Lecturile duminicii se concentrează pe trei argumente: drama singurătăţii, iubirea dintre bărbat şi femeie, şi familia.

Singurătatea

Cum se poate citi în prima lectură, Adam trăieşte în Paradis, pune nume tuturor animalelor îndeplinind un rol care arată superioritatea sa indiscutabilă şi incomparabilă, dar cu toate acestea el se simţea singur, pentru că «nu a găsit un ajutor pe potriva lui» (Gen 2, 20). Adam experimentează solitudinea, o dramă care şi astăzi chinuie atât de mulţi bărbaţi şi femei.
Mă gândesc la bătrânii abandonaţi chiar de persoanele apropiate, de proprii lor fii, la văduvi şi văduve, la atât de mulţi bărbaţi şi femei lăsate de soţie sau soţ, la atât de multe persoane care în realitate se simt singure, neînţelese şi neascultate, la migranţii şi transfugii care fug de războaie şi persecuţii, la numeroşii tineri care sunt victime ale culturii consumismului, pe principiul «foloseşte şi aruncă», a culturii debarasării.
Astăzi se trăieşte paradoxul unei lumi globalizate: o societate cu multe locuinţe luxoase şi zgârie-nori, dar tot mai puţin cu căldura casei şi a familiei; atât de multe proiecte ambiţioase, dar puţin timp pentru a savura ceea ce a fost realizat; atâtea mijloace sofisticate pentru distracţie, dar tot mai mult golul profund al sufletului; atât de multe plăceri, dar tot mai puţină iubire; atâta libertate, dar puţină autonomie… sunt tot mai multe persoanele care se simt singure – asigură Papa – dar şi acelea care se închid în propriul egoism, melancolie, violenţă distructivă sau sclavie a plăcerii şi a dumnezeului banilor.
În prezent trăim oarecum aceeaşi experienţă a lui Adam: o superioritate însoţită de singurătate şi vulnerabilitate; iar familia ne este icoană. Se vede tot mai puţină seriozitate în a creşte un raport solid şi fecund al iubirii: în sănătate şi boală, în bogăţie şi sărăcie, în vremuri bune şi rele.
Dragostea de durată, loială, conştiincioasă, stabilă, fertilă este din ce în ce mai batjocorită și privită ca un obiect de antichitate. Pare că societățile cele mai avansate sunt tocmai cele care au cel mai mic procent al natalității și cea mai mare rată a: avortului, divorțului, sinuciderii și poluării.

Iubirea dintre bărbat şi femeie

Citim tot în prima Lectură că Dumnezeu s-a îndurerat văzând singurătatea lui Adam şi i-a zis: «Nu este bine ca omul să fie singur. Îi voi face un ajutor pe potriva lui» (Gen 2, 18). Aceste cuvinte arată că nimic nu poate face pe deplin fericit sufletul omului precum un alt suflet care îi seamănă, care îi corespunde, care îl iubeşte şi îl scoate din solitudine şi din senzaţia de a fi singur. Acestea arată de asemenea că Dumnezeu nu a creat omul pentru ca acesta să trăiască în tristeţe sau să fie singur, ci l-a creat pentru fericire, pentru a împărtăşi calea sa cu o altă persoană, care să-i fie complementară; pentru a trăi extraordinara experienţă a iubirii: de a iubi şi a fi iubit; şi pentru a vedea roadele iubirii în fii, cum spune Psalmul responsorial (cfr Ps 127).
Acesta este visul lui Dumnezeu pentru creatura sa predilectă: să o vadă realizată în uniunea iubirii dintre bărbat şi femeie, să vadă omul în acest drum comun, fecund prin dăruire reciprocă. Este acelaşi plan pe care Isus îl rezumă în Evanghelia zilei prin următoarele cuvinte: «de la începutul Creaţiei, Dumnezeu i-a făcut bărbat şi femeie/ de aceea omul îşi va părăsi tatăl şi mama şi se va uni cu soţia lui şi cei doi vor fi un singur trup» (Mc 10,6-8; cfr Gen 1,27; 2,24).

Isus în faţa întrebării retorice care i-a fost făcută – probabil drept capcană, pentru a-l face să fie antipatic mulţimii care îl urma şi care practica divorţul ca o realitate consolidată şi intangibilă – răspunde într-o manieră directă şi neaşteptată: readuce totul la originea Creaţiei, pentru a ne învăţa că Dumnezeu binecuvântează iubirea umană şi El este cel care uneşte inimile unui bărbat şi a unei femei care se iubesc; El îi uneşte indisolubil, ceea ce înseamnă că obiectivul vieţii conjugale nu este doar ca cei doi să trăiască împreună pentru totdeauna, ci să se iubească pentru totdeauna! Isus redă astfel ordinea originară şi de origine.

Familia

«Prin urmare, ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă!» (Mc 10, 9): este un îndemn pentru creştini, să depăşească orice forme de individualism şi legalism care ascund un egoism îngust şi provoacă frica de a fi părtaşi la semnificaţia autentică a cuplului şi a sexualităţii umane în proiectul lui Dumnezeu. De fapt, doar în lumina gratuităţii ieşite din comun a iubirii pascale a lui Isus va ieşi la suprafaţă gratuitatea extraordinară a unei iubiri conjugale unică şi usque ad mortem.
Pentru Dumnezeu, căsătoria nu este o utopie adolescentină, ci un vis fără de care creatura umană este destinată singurătăţii! De fapt – asigură Papa – frica de a adera la planul său paralizează inima omului.
În mod paradoxal, şi omul zilelor noastre – care ridiculizează deseori acest proiect al lui Dumnezeu – rămâne atras şi fascinat de iubirea autentică, solidă, fecundă, de dragostea fidelă şi perpetuă. Îl vedem trăind iubiri temporare, dar omul visează iubirea autentică; aleargă după plăcerile carnale, dar în esenţă îşi doreşte dăruirea totală.
De fapt, «acum, când am degustat promisiunile libertăţii nelimitate, începem să înţelegem din nou ce înseamnă tristeţea acestei lumi. Plăcerile interzise şi-au pierdut atractivitatea în momentul în care nu au mai fost interzise. Chiar dacă sunt duse la extrem şi vin reînnoite la infinit, rezultă a fi insipide, pentru că sunt lucruri finite, în schimb, trăim setea de infinit» (Joseph Ratzinger, Auf Christus schauen. Einübung in Glaube, Hoffnung, Liebe, Freiburg 1989, p. 73).
În acest context social şi matrimonial atât de dificil, Biserica este chemată să trăiască misiunea sa în fidelitate, adevăr şi caritate: Să trăiască misiunea sa în fidelitate faţă de Învăţătorul său, asemeni vocii care strigă în deşert, pentru a apăra iubirea fidelă şi a încuraja numeroasele familii care trăiesc căsnicia lor ca pe un spaţiu în care se manifestă iubirea divină; pentru a apăra sacralitatea vieţii, a fiecărei vieţi; pentru a apăra unitatea şi indisolubilitatea ; pentru a apăra sfințenia vieții, a tuturor formelor de viață; pentru a apăra unitatea și indisolubilitatea legăturii căsătoriei ca semn al harului lui Dumnezeu și al capacității umane de a iubi în mod serios.
Să trăiască misiunea sa în adevărul imutabil, care nu se schimbă în funcție de moda pasageră sau opiniile predominante. Adevărul care protejează oamenii și umanitatea de tentațiile auto-suficienţei și a transformării iubirii fructuoase în egoism steril, o uniune fidelă în legături temporare. «Fără adevăr, caritatea degenerează în sentimentalism. Iubirea devine o cochilie goală, care trebuie umplută în mod arbitrar. Acesta este riscul fatal al iubirii într-o cultură fără adevăr» (Papa Benedict al XVI- lea, Enciclica Caritas in veritate, 3).

Să trăiască misiunea sa în caritatea care nu arată cu degetul pentru a-i judeca pe alții, dar este fidelă naturii sale de mamă, ea se simte obligată să caute și să îngrijească rănile cuplurilor cu uleiul ascultării şi milostivirii; Biserica este chemată să fie «spital de campanie» cu ușile deschise, pentru a-i primi pe cei care bat pentru a cere ajutor și sprijin; să iasă din propriul perimetru pentru a se îndrepta către ceilalţi cu o iubire adevărată, pentru a păşi împreună cu umanitatea rănită, pentru a o include şi conduce la izvorul Mântuirii.

O Biserică care învață și apără valorile fundamentale, fără a uita că «sâmbăta a fost făcută pentru om şi nu omul pentru sâmbătă» (Mc 2, 27); și că Isus a mai spus: «Nu sunt cei sănătoşi care au nevoie de doctor, ci cei bolnavi; n-am venit să-i chem pe cei drepți, ci pe cei păcătoși» (Mc 2,17). O biserică care educă la iubirea autentică, capabilă să îndepărteze singurătatea, fără a uita misiunea sa de bun samaritean pentru o umanitate rănită.

Îmi amintesc de Sfântul Ioan Paul al II-lea, care spunea: «eroarea și răul trebuie să fie întotdeauna condamnate și combătute; Dar omul care cade sau care greșește trebuie să fie înțeles și iubit […] Noi trebuie să iubim timpurile noastre şi să ajutăm omul timpului nostru» (Discurs adresat Acțiunii Catolice Italiene, 30 decembrie 1978: Învățături I [1978] 450). Biserica trebuie să-l caute, să îl primească și să îl însoţească, pentru că o Biserică cu ușile închise se trădează atât pe sine însăşi, cât și misiunea sa, iar în loc să fie punte de legătură devine barieră: «De fapt, cel care sfințește și cei care sunt sfințiți au aceeaşi origine, de aceea nu le e ruşine să se numească fraţi» (Evrei 2, 11).

În acest spirit, să cerem Domnului să ne însoțească în acest Sinod şi să îndrume Biserica sa prin mijlocirea Preasfintei Fecioare Maria și a Sfântului Iosif, castul său soț.
(rv – M. Caba)

Desfășurarea lucrărilor sinodale

La cea de-a XIV-a adunare generală a Sinodului Episcopilor (4-25 octombrie 2015) participă 270 de Părinți Sinodali: 107 provin din Europa, 64 din America de Nord și de Sud, 54 din Africa, 36 din Asia și 9 din Oceania. Printre ei se află 74 de cardinali, 102 episcopi – printre care PS Petru Gherghel și PS Mihai Frățilă – și 2 preoți parohi.
Sunt prezenți, de asemenea, 24 de experți și 51 de auditori, prin care dr. Anca Maria Cernea, medic, președintele Asociației Medicilor Catolici din București. În rândul auditorilor se află 18 perechi de soți și părinți care vor interveni în Aula Sinodală.

De semnalat, de asemenea, prezența IPS Iosif, mitropolitul Europei Occidentale, desemnat de Biserica Ortodoxă Română, printre cei 14 delegați fraterni, reprezentând celelalte Biserici și Comunități Ecleziale. Acestea, s-a spus la briefing-ul cu jurnaliștii, ”împărtășesc cu Biserica Catolică solicitudinea pentru vestirea Evangheliei și grija pastorală a familiilor în lumea de astăzi”.

De la 4 la 25 octombrie vor avea loc 18 ”congregații generale” și 13 sesiuni de lucru în așa zisele ”cercuri mici”, compuse din aproximativ 20 de membri după criterii lingvistice. Spre deosebire de adunarea sinodală din 2014, nu se prevede așa zisa ”Relatio post disceptationem”, ci o ”Relatio finalis” care va fi supusă votului punct cu punct în după amiaza din 24 octombrie. Pentru aprobare este nevoie de două treimi din voturi (majoritate calificată). Raportul final (Relatio finalis) va fi înmânat ulterior papei Francisc care decide în privința publicării acestuia.
Două evenimente ecleziale semnificative au loc pe durata lucrărilor sinodale: ceremonia de canonizare, pe 18 octombrie, a patru Fericiți și împlinirea, pe 17 octombrie, a 50 de ani de la înființarea Sinodului Episcopilor.
(rv – A. Dancă)

Preluare: http://ro.radiovaticana.va/

Leave a Reply

You must be logged in to post a comment.