Omilia la Liturghia pentru deschiderea Sinodului Episcopilor pentru Amazonia (6 octombrie 2019)
Apostolul Paul, cel mai mare misionar din istoria Bisericii, ne ajută să “facem Sinod”, să “mergem împreună”: ceea ce îi scrie lui Timotei pare să fie adresat nouă, păstori în slujba poporului lui Dumnezeu.
Înainte de toate spune: “Îţi reamintesc să înflăcărezi darul lui Dumnezeu care este în tine, prin impunerea mâinilor mele” (2Tim 1,6). Suntem episcopi pentru că am primit un dar al lui Dumnezeu. N-am semnat un acord, n-am primit un contract de muncă în mână, ci mâini deasupra capului, pentru a fi la rândul nostru mâini ridicate care mijlocesc la Domnul şi mâini întinse spre fraţi. Am primit un dar pentru a fi daruri. Un dar nu se cumpără, nu se schimbă, nu se vinde: se primeşte şi se dăruieşte. Dacă ni-l apropriem, dacă ne punem pe noi în centru şi nu lăsăm în centru darul, din păstori devenim funcţionari: facem din dar o funcţie şi dispare gratuitatea şi astfel ajungem să ne slujim pe noi înşine şi să ne folosim de Biserică. În schimb, viaţa noastră, prin darul primit, este pentru a sluji. Aminteşte asta Evanghelia, care vorbeşte despre “slujitori nefolositori” (Lc 17,10): o expresie care poate că vrea să spună şi “slujitori fără folos”. Înseamnă că nu ne muncim pentru a obţine un folos, un câştig al nostru, ci pentru că gratuit am primit şi gratuit am dat (cf. Mt 10,8). Bucuria noastră va fi în întregime în a sluji pentru că am fost slujiţi de Dumnezeu, care s-a făcut slujitorul nostru. Iubiţi fraţi, să ne simţim chemaţi aici pentru a sluji punând în centru darul lui Dumnezeu.
Pentru a fi fideli faţă de chemarea noastră, faţă de misiunea noastră, sfântul Paul ne aminteşte că darul trebuie înflăcărat. Verbul pe care-l foloseşte este fascinant: a înflăcăra literal, în original, înseamnă “a da viaţă unui foc” [anazopurein]. Darul pe care l-am primit este un foc, este iubire arzătoare faţă de Dumnezeu şi faţă de fraţi. Focul nu se alimentează singur, moare dacă nu este ţinut în viaţă, stinge dacă cenuşa îl acoperă. Dacă totul rămâne aşa cum este, dacă zilele noastre sunt ritmate de acel “mereu s-a făcut aşa”, darul dispare, sufocat de cenuşile temerilor şi de preocuparea de a apăra status quo-ul. Însă “în niciun mod Biserica nu se poate limita la o pastoraţie de «întreţinere», pentru aceia care deja cunosc Evanghelia lui Cristos. Elanul misionar este un semn clar al maturităţii unei comunităţi ecleziale” (Benedict al XVI-lea, Exortaţia apostolică post-sinodală Verbum Domini, 95). Pentru că Biserica este mereu în mişcare, mereu în ieşire, niciodată închisă în ea însăşi. Isus n-a venit să aducă briza de seară, ci focul pe pământ.
Focul care reînsufleţeşte darul este Duhul Sfânt, dătător al darurilor. De aceea sfântul Paul continuă: “Păstrează depozitul cel bun prin Duhul Sfânt care locuieşte în noi!” (2Tim 1,14). De asemenea: “Dumnezeu nu ne-a dat un duh de frică, ci Duhul tăriei, al iubirii şi al chibzuinţei” (v. 7). Nu un duh de timiditate, ci de chibzuinţă. Cineva crede că prudenţa este virtutea “vameşă”, care opreşte totul pentru a nu greşi. Nu, chibzuinţa este virtute creştină, este virtute de viaţă, ba chiar, virtutea conducerii. Şi Dumnezeu ne-a dat acest duh de chibzuinţă. Paul pune chibzuinţa în opoziţie cu timiditatea. Aşadar ce este această chibzuinţă a Duhului? Aşa cum învaţă Catehismul, chibzuinţa “nu este confundă cu timiditatea sau frica”, ci “este virtutea care dispune să discernem în orice împrejurare adevăratul nostru bine şi să alegem mijloacele adecvate” (nr. 1806). Chibzuinţa nu este nehotărâre, nu este o atitudine defensivă. Este virtutea păstorului, care, pentru a sluji cu înţelepciune, ştie să discearnă, sensibil la noutatea Duhului. Aşadar, a reînsufleţi darul în focul Duhului este contrariul lui a lăsa să meargă înainte lucrurile fără a face nimic. Şi a fi fideli faţă de noutatea Duhului este un har pe care trebuie să-l cerem în rugăciune. El, care face noi toate lucrurile, să ne dăruiască prudenţa sa îndrăzneaţă; să inspire Sinodul nostru să reînnoiască drumurile pentru Biserica din Amazonia, pentru ca să nu se stingă focul misiunii.
Focul lui Dumnezeu, ca în episodul tufişului care arde, arde dar nu se consumă (cf. Ex 3,2). Este foc de iubire care luminează, încălzeşte şi dă viaţă, nu foc care izbucneşte şi distruge. Când fără iubire şi fără respect se distrug popoare şi culturi, nu este focul lui Dumnezeu, ci al lumii. Şi totuşi de câte ori darul lui Dumnezeu n-a fost oferit ci impus, de câte ori a fost colonizare şi nu evanghelizare! Dumnezeu să ne ferească de aviditatea noilor colonialisme. Focul aprins de interese care distrug, ca acela care recent a devastat Amazonia, nu este cel al Evangheliei. Focul lui Dumnezeu este căldură care atrage şi adună în unitate. Se alimentează cu împărtăşirea, nu cu câştigurile. În schimb, focul distrugător arde când vor să se ducă înainte numai propriile idei, să se facă propriul grup, să se ardă diversităţile pentru a-i omologa pe toţi şi totul.
A înflăcăra darul; a primi chibzuinţa îndrăzneaţă a Duhului, fideli faţă de noutatea sa; sfântul Paul adresează un ultim îndemn: “nu te ruşina de mărturia Domnului nostru şi nici de mine, care mă aflu în lanţuri pentru el, ci suferă împreună cu mine pentru evanghelie după puterea lui Dumnezeu” (2Tim 1,8). Cere să mărturisească Evanghelia, să sufere pentru Evanghelie, într-un cuvânt să trăiască pentru Evanghelie. Vestirea Evangheliei este criteriul principal pentru viaţa Bisericii: este misiunea sa, identitatea sa. Puţin după aceea Paul scrie: “Eu deja sunt oferit ca jertfă” (4,6). A vesti Evanghelia înseamnă a trăi oferirea, înseamnă a mărturisi până la capăt, înseamnă a ne face totul pentru toţi (cf. 1Cor 9,22), înseamnă a iubi până la martiriu. Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru că în Colegiul Cardinalilor sunt câţiva fraţi cardinali martiri, care au degustat, în viaţă, crucea martiriului. De fapt, subliniază apostolul, se foloseşte Evanghelia nu cu puterea lumii, ci numai cu puterea lui Dumnezeu: rămânând mereu în iubirea umilă, crezând că unicul mod pentru a avea cu adevărat viaţa este a o pierde din iubire.
Iubiţi fraţi, să privim împreună la Isus Răstignit, la inima sa străpunsă pentru noi. Să începem de acolo, pentru că de acolo a venit darul care ne-a născut; de acolo a fost revărsat Duhul care reînnoieşte (cf. In 19,30). De acolo să ne simţim chemaţi, toţi şi fiecare, să dăm viaţa. Atâţia fraţi şi surori din Amazonia poartă cruci grele şi aşteaptă mângâierea eliberatoare a Evangheliei, mângâierea de iubire a Bisericii. Atâţia fraţi şi surori din Amazonia şi-au dedicat viaţa lor. Permiteţi-mi să repet cuvintele iubitului nostru cardinal Hummes: când ajunge în acele mici oraşe din Amazonia, merge în cimitire ca să caute mormântul misionarilor. Un gest al Bisericii faţă de cei care şi-au dedicat viaţa în Amazonia. Şi după aceea, cu un pic de viclenie, îi spune papei: “Să nu uitaţi de ei. Merită să fie canonizaţi”. Pentru ei, pentru aceştia care îşi dau viaţa acum, pentru aceia care şi-au dedicat viaţa proprie, cu ei, să mergem împreună.
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
preluare: ercis.ro
