Papa Francisc: Audienţa generală de miercuri, 8 august 2018
Cateheze despre porunci - 5. Idolatria
Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!
Continuăm astăzi să medităm decalogul, aprofundând tema idolatriei, am vorbit şi săptămâna trecută. Acum reluăm tema pentru că este foarte important s-o cunoaştem. Şi ne inspirăm de la idolul prin excelenţă, viţelul de aur, despre care vorbeşte cartea Exodului (32,1-8) - tocmai am ascultat un text despre asta. Acest episod are un context precis: deşertul, unde poporul îl aşteaptă pe Moise, care s-a urcat pe munte pentru a primi instrucţiunile de la Dumnezeu.
Ce este deşertul? Este un loc unde domnesc precaritatea şi nesiguranţa - în deşert nu este nimic - unde lipseşte apa, lipseşte hrana şi lipseşte adăpostul. Deşertul este o imagine a vieţii umane, a cărei condiţie este nesigură şi nu posedă garanţii inviolabile. Această nesiguranţă generează în om nelinişti primare, pe care Isus le menţionează în Evanghelie: "Ce vom mânca? Ce vom bea? Cu ce ne vom îmbrăca?" (Mt 6,31). Sunt neliniştile primare. Şi deşertul provoacă aceste nelinişti.
Şi în acel deşert se întâmplă ceva ce declanşează idolatria. "Moise întârzie să coboare de pe munte" (Ex 32,1). A rămas acolo 40 de zile şi oamenii şi-au pierdut răbdarea. Lipseşte punctul de referinţă care era Moise: liderul, conducătorul, călăuza sigură, şi acest lucru devine insuportabil. Atunci poporul cere un dumnezeu vizibil - aceasta este capcana în care cade poporul - pentru a se putea identifica şi orienta. Şi îi spun lui Aron: "Fă pentru noi un dumnezeu care să meargă în faţa noastră!", "Fă-ne un conducător, fă-ne un lider". Natura umană, pentru a scăpa de precaritate - precaritatea este deşertul - caută o religie "fă tu însuţi": dacă Dumnezeu nu se arată, ne facem un dumnezeu pe măsura noastră. "În faţa idolului nu se riscă posibilitatea unei chemări care să ne facă să ieşim din propriile siguranţe, pentru că idolii «au gură şi nu vorbesc» (Ps 115,5). Înţelegem deci că idolul este un pretext pentru a ne pune pe noi înşine în centrul realităţii, în adorarea lucrării mâinilor noastre" (Enciclica Lumen fidei, 13).
Aron nu ştie să se opună cererii oamenilor şi creează un viţel de aur. Viţelul avea un sens dublu în vechiul orient apropiat: pe de o parte reprezenta rodnicie şi belşug şi pe de altă parte energie şi forţă. Dar înainte de toate era din aur, de aceea este simbol de bogăţie, succes, putere şi bani. Aceştia sunt marii idoli: succesul, puterea şi banii. Sunt ispitele din totdeauna! Iată ce este viţelul de aur: simbolul tuturor dorinţelor care dau iluzia libertăţii şi în schimb reduc la sclavie, pentru că idolul întotdeauna reduce la sclavie. Există fascinaţia şi tu mergi. Acea fascinaţie a şarpelui, care priveşte vrabia şi vrabia rămâne fără a se putea mişca şi şarpele o prinde. Aron n-a ştiut să se opună.
Dar totul se naşte din incapacitatea de a ne încrede mai ales în Dumnezeu, de a ne pune în el siguranţele noastre, de a lăsa ca el să dea adevărată profunzime dorinţelor inimii noastre. Asta permite să îndurăm şi slăbiciunea, nesiguranţa şi precaritatea. Referinţa la Dumnezeu ne face puternici în slăbiciune, în nesiguranţă precum şi în precaritate. Fără primatul lui Dumnezeu se cade cu uşurinţă în idolatrie şi ne mulţumim cu asigurări mizerabile. Însă aceasta este o ispită pe care noi o citim mereu în Biblie. Şi gândiţi-vă bine la asta: pentru a-l elibera poporul din Egipt pe Dumnezeu nu l-a constat multă muncă; a făcut asta cu semne de putere, de iubire. Dar marea muncă a lui Dumnezeu a fost să-l scoată pe Egipt din inima poporului, adică să scoată idolatria din inima poporului. Şi Dumnezeu încă mai continuă să lucreze pentru a o scoate din inimile noastre. Aceasta este marea muncă a lui Dumnezeu: a scoate "acel Egipt" pe care noi îl purtăm înlăuntrul nostru, care este fascinaţia idolatriei.
Când îl primim pe Dumnezeul lui Isus Cristos, care bogat fiind s-a făcut sărac pentru noi (cf. 2Cor 8,9), descoperim atunci că a recunoaşte propria slăbiciune nu este nenorocirea vieţii umane, ci este condiţia pentru a ne deschide la Cel care este cu adevărat puternic. Aşadar, prin poarta slăbiciunii intră mântuirea lui Dumnezeu (cf. 2Cor 12,10); în virtutea propriei insuficienţe omul se deschide la paternitatea lui Dumnezeu. Libertatea omului se naşte din faptul de a lăsa ca adevăratul Dumnezeu să fie unicul Domn. Şi asta permite să acceptăm propria fragilitate şi să refuzăm idolii inimii noastre.
Noi creştinii ne îndreptăm privirea spre Cristos răstignit (cf. In 19,37), care este slab, dispreţuit şi despuiat de orice avere. Dar în el se revelează faţa Dumnezeului adevărat, gloria iubirii şi nu aceea a înşelătoriei lucitoare. Isaia spune: "Prin rănile lui am fost vindecaţi" (53,5). Am fost vindecaţi chiar de slăbiciunea unui om care era Dumnezeu, de rănile sale. Şi de la slăbiciunile noastre putem să ne deschidem la mântuirea lui Dumnezeu. Vindecarea noastră vine de la Cel care s-a făcut sărac, care a primit eşecul, care a luat până la capăt precaritatea noastră pentru a o umple cu iubire şi cu forţă. El vine să ne reveleze paternitatea lui Dumnezeu; în Cristos fragilitatea noastră nu mai este un blestem, ci loc de întâlnire cu Tatăl şi izvor al unei noi forţe de sus.
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
preluare: ercis.ro
