Papa Francisc: Audienţa generală de miercuri, 8 martie 2023
Cateheze. Pasiunea pentru evanghelizare: zelul apostolic al credinciosului. 6. Conciliul Vatican II. 1. Evanghelizarea ca slujire eclezială
Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!
În cateheza trecută am văzut că primul "conciliu" din istoria Bisericii - conciliu, ca al II-lea din Vatican -, primul conciliu, a fost convocat la Ierusalim pentru o problemă legată de evanghelizare, adică anunţarea veştii bune non-evreilor - se credea că numai evreilor trebuia să li se ducă vestirea evangheliei. În secolul al XX-lea, Conciliul Ecumenic Vatican II a prezentat Biserica drept popor al lui Dumnezeu pelerin în timp şi prin natura sa misionar (cf. Decretul Ad gentes, 2). Ce înseamnă asta? Este ca o punte între primul şi ultimul Conciliu, sub semnul evanghelizării, o punte al cărei arhitect este Duhul Sfânt. Astăzi ne punem în ascultarea Conciliului Vatican II, pentru a descoperi că evanghelizarea este mereu o slujire eclezială, niciodată solitară, niciodată izolată, niciodată individualistă. Evanghelizarea se face mereu in ecclesia, adică în comunitate şi fără a face prozelitism pentru că acela nu este evanghelizare.
De fapt, evanghelizatorul transmite mereu ceea ce el însuşi sau ea însăşi a primit. Scria cel dintâi asta Sfântul Paul: evanghelia pe care el o vestea şi pe care comunităţile o primeau şi în care rămâneau statornice este aceeaşi pe care apostolul la rândul său a primit-o (cf. 1Cor 15,1-3). Se primeşte credinţa şi se transmite credinţa. Acest dinamism eclezial de transmitere a mesajului este obligatoriu şi garantează autenticitatea vestirii creştine. Acelaşi Paul le scrie galatenilor: "Dacă noi sau vreun înger din cer v-ar predica o altă evanghelie în afară de aceea pe care v-am predicat-o, să fie anatema" (1,8). Este frumos acest lucru şi acest lucru vine bine la atâtea viziuni care sunt la modă...
De aceea, dimensiunea eclezială a evanghelizării constituie un criteriu de verificare a zelului apostolic. O verificare necesară, pentru că ispita de a înainta "solitar" este mereu la pândă, în special când drumul devine anevoios şi simţim povara angajării. La fel de periculoasă este ispita de a urma căi uşoare pseudo-ecleziale, de a adopta logica lumească a numerelor şi a sondajelor, de a ne baza pe forţa ideilor noastre, a programelor, a structurilor, a "relaţiilor care contează". Asta nu merge, asta trebuie să ajute un pic dar fundamentală este forţa pe care ţi-o dă Duhul pentru a vesti adevărul lui Isus Cristos, pentru a vesti evanghelia. Celelalte lucruri sunt secundare.
Acum, fraţilor şi surorilor, să intrăm mai direct la şcoala Conciliului Vatican II, recitind câteva numere din decretul Ad gentes (AG), documentul despre activitatea misionară a Bisericii. Aceste texte ale Conciliului Vatican II menţin pe deplin valoarea lor şi în contextul nostru complex şi plural.
Înainte de toate, acest document, AG, invită la considerarea iubirii lui Dumnezeu Tatăl ca un izvor, care, "creându-ne în mod liber în nemărginita şi îndurătoarea sa bunătate, şi, mai mult, chemându-ne în mod gratuit la împărtăşirea cu el în viaţa şi în gloria sa, şi-a revărsat cu dărnicie bunătatea divină şi nu încetează să o reverse, aşa încât el, care este Creatorul a toate, să fie în cele din urmă «totul în toate» (1Cor 15,28), realizând în acelaşi timp gloria sa şi fericirea noastră" (nr. 2). Acest text este fundamental, deoarece spune că iubirea Tatălui are ca destinatar fiecare fiinţă umană. Iubirea lui Dumnezeu nu este numai pentru un grupuleţ, nu... pentru toţi. Acel cuvânt puneţi-l bine în cap şi în inimă: toţi, toţi, niciunul exclus, aşa spune Domnul. Şi această iubire faţă de fiecare fiinţă umană este o iubire care ajunge la fiecare bărbat şi femeie prin misiunea lui Isus, mediator al mântuirii şi răscumpărător al nostru (cf. AG, 3), şi prin misiunea Duhului Sfânt (cf. AG, 4), care, Duh Sfânt, acţionează în fiecare, fie în cei botezaţi fie în cei nebotezaţi. Duhul Sfânt acţionează!
În afară de asta, Conciliul aminteşte care este misiunea Bisericii pentru a continua misiunea lui Cristos, care a fost "trimis să aducă vestea cea bună săracilor; pentru aceasta - continuă documentul Ad gentes - Biserica, sub influenţa Duhului Sfânt, Duhul lui Cristos, trebuie să meargă pe acelaşi drum pe care a mers Cristos însuşi, şi anume drumul sărăciei, al ascultării, al slujirii şi al jertfirii de sine până la moarte, din care a ieşit învingător prin învierea sa" (AG, 5). Dacă rămâne fidelă acestui "drum", misiunea Bisericii este "manifestarea, adică epifania şi realizarea, planului divin în lume şi în istorie" (AG, 9).
Fraţilor şi surorilor, aceste scurte referinţe ne ajută să înţelegem şi sensul eclezial al zelului apostolic al fiecărui discipol-misionar. Zelul apostolic nu este un entuziasm, este un alt lucru, este un har al lui Dumnezeu, pe care trebuie să-l păstrăm. Trebuie să înţelegem sensul pentru că în poporul lui Dumnezeu pelerin şi evanghelizator nu există subiecţi activi şi subiecţi pasivi. Nu există cei care predică, cei care vestesc evanghelia într-un mod sau în altul, şi cei care stau liniştiţi. Nu. "Fiecare botezat - spune Evangelii gaudium - oricare ar fi funcţia sa în Biserică şi gradul de instruire al credinţei sale, este un subiect activ de evanghelizare" (Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 120). Tu eşti creştin? "Da, am primit Botezul...". Şi tu evanghelizezi? "Dar ce înseamnă asta...?". Dacă tu nu evanghelizezi, dacă tu nu dai mărturie, dacă tu nu dai acea mărturie a Botezului pe care l-ai primit, a credinţei pe care Domnul ţi-a dat-o, tu nu eşti un creştin bun. În virtutea Botezului primit şi a respectivei încorporări în Biserică, fiecare botezat participă la misiunea Bisericii şi, în ea, la misiunea lui Cristos Rege, Preot şi Profet. Fraţilor şi surorilor, această misiune "este una şi imutabilă în orice loc şi în orice situaţie, deşi nu este exercitată în acelaşi fel datorită împrejurărilor" (AG, 6). Asta ne invită să nu ne sclerozăm sau să ne fosilizăm; ne răscumpără din această nelinişte care nu este a lui Dumnezeu. Zelul misionar al credinciosului se exprimă şi ca o căutare creativă de noi moduri de a vesti şi de a mărturisi, de noi moduri pentru a întâlni umanitatea rănită pe care Cristos a luat-o asupra sa. Aşadar, de noi moduri pentru a aduce slujire evangheliei şi pentru a aduce slujire omenirii. Evanghelizarea este o slujire. Dacă o persoană se declară evanghelizatoare şi nu are această atitudine, acea inimă de slujitor, şi se crede stăpân, nu este un evanghelizator, nu... este un sărman.
A urca din nou la iubirea originară a Tatălui şi la misiunile Fiului şi a Duhului Sfânt nu ne închide în spaţii de linişte personală statică. Dimpotrivă, ne face să recunoaştem gratuitatea darului plinătăţii de viaţă la care suntem chemaţi, acest dar pentru care îl lăudăm pe Dumnezeu şi îi mulţumim. Acest dar nu este numai pentru noi, ci este pentru a-l da celorlalţi. Şi ne face să trăim tot mai deplin şi ceea ce am primit împărtăşind cu ceilalţi, cu simţ de responsabilitate şi parcurgând împreună drumurile, de multe ori întortocheate şi dificile ale istoriei, în aşteptare vigilentă şi activă a împlinirii sale. Să-i cerem Domnului acest har, de a lua în mână această vocaţie creştină şi de a aduce mulţumire Domnului pentru ceea ce ne-a dat, această comoară. Şi de a încerca să-l comunicăm celorlalţi.
*
De Ziua Internaţională a Femeii, mă gândesc la toate femeile: le mulţumesc pentru angajamentul lor de a construi o societate mai umană, prin capacitatea lor de a înţelege realitatea cu un ochi creativ şi o inimă tandră. Acesta este un privilegiu doar al femeilor! O binecuvântare specială pentru toate femeile din piaţă. Şi un rând de aplauze pentru femei! Ele le merită!
În aceste zile ale Postului Mare, mergeţi cu şi mai mult curaj pe urmele lui Cristos, căutând să-i imitaţi umilinţa şi fidelitatea faţă de voinţa divină. Şi, vă rog, dragi fraţi şi surori, să nu uităm durerea poporului ucrainean martirizat, ei suferă atât de mult... să îi avem mereu prezenţi în inimile şi rugăciunile noastre.
Binecuvântările mele pentru toţi.
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
preluare:ercis.ro
