4. Cuvântul lui Dumnezeu şi liturgia
„Şi Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit între noi” (In 1,14)
Cuvântul lui Dumnezeu în liturgie
Printre normele generale din Sacrosanctum Concilium care trebuie să ghideze reforma liturgiei, găsim un paragraf special dedicat legăturii intime dintre Cuvântul lui Dumnezeu şi liturgie:
Sfânta Scriptură are o foarte mare importanță în celebrarea liturgică. Din ea se citesc lecturile și se explică în omilie, din ea se cântă psalmii; sub inspirația și din spiritul ei au izvorât rugăciunile și imnurile liturgice, și din ea își primesc semnificația acțiunile și semnele liturgice. De aceea, pentru a promova reforma, progresul și adaptarea liturgiei, trebuie să se favorizeze acea cunoaștere gustată și vie a Sfintei Scripturi despre care dă mărturie tradiția venerabilă a riturilor atât orientale cât și occidentale (SC 24).
Sacrosanctum Concilium ne vorbeşte mai departe despre necesitatea unei mai variate lecturi a Sfintei Scripturi pentru îmbogăţirea spirituală a poporului lui Dumnezeu:
Ca să apară clar că în liturgie ritul și cuvântul sunt strâns unite: 1) În celebrările sacre lectura din Sfânta Scriptură să fie mai abundentă, mai variată și mai bine adaptată. (SC 35)
Pentru a oferi din belșug credincioșilor hrana cuvântului lui Dumnezeu, se vor deschide mai larg comorile biblice, în așa fel încât, într-un număr determinat de ani, să se citească poporului tot ce este mai important din Sfânta Scriptură (SC 51).
Trebuie subliniat faptul că noul lecţionar este poate reforma cea mai spectaculoasă a Conciliului Vatican II, chiar dacă a trecut în mare parte neobservată şi nu i s-a acordat importanţa cuvenită. Cu toate acestea, ea a transformat profund poporul creştin, conducându-l la izvoarele de viaţă ale Sfintei Scripturi. Nu mai puţin de 90% din toată Scriptura a trecut în liturgie, prin lecturile organizate genial într-un nou sistem de trei ani (A, B şi C) pentru duminici şi 2 ani (I şi II) pentru zilele săptămânii. De asemenea, lecturile pentru Liturghiile votive, pentru sfinţi, comunele (comunul martirilor, comunul Sfintei Fecioare Maria) au oferit o bogăţie amplificată pentru diferitele celebrări. A fost un adevărat tur de forţă, nemaiîntâlnit până atunci.
Fundamentul importanţei deosebite de a oferi credincioșilor mai mult acces la Cuvântul lui Dumnezeu stă în faptul că Isus Cristos, după cum e prezent în jertfa euharistică şi în sacramente, „E prezent în cuvântul său, căci El este cel care vorbește în timp ce se citește în biserică Sfânta Scriptură” (SC 7) şi pentru că „Într-adevăr, în liturgie Dumnezeu vorbește poporului său; Cristos continuă să-și vestească evanghelia; poporul, la rândul său, răspunde lui Dumnezeu prin cântări și rugăciuni” (SC 33).
Cuvântul lui Dumnezeu în viaţa Bisericii
Pe lângă constituţia despre liturgie, găsim ample consideraţii despre legătura dintre Cuvântul lui Dumnezeu şi liturgie şi în Constituția dogmatică Dei Verbum.
Vorbind despre veneraţia cu care Biserica a privit dintotdeauna Sfânta Scriptură, Dei Verbum ne dă şi motivaţia acestui act de adoraţie: şi Sfânta Scriptură este corpul sacramental al lui Cristos în mod egal cu Euharistia. Cuvântul şi Pâinea formează acelaşi trup al lui Cristos care este oferit ca hrană credincioşilor. De aici şi expresia părinţilor bisericii a celor două mese: masa Cuvântului (amvonul) şi masa Euharistiei (altarul). De la aceste două mese, prin Duhul Sfânt, Cuvântul făcut trup continuă şi astăzi să ne dea viaţa sa proprie şi puterea să devenim copiii lui Dumnezeu. Cu acelaşi zel cu care se li se oferă credincioşilor Pâinea euharistică, trebuie să li se ofere şi „hrana Scripturii care să lumineze mințile, să întărească voințele, să înalțe inimile oamenilor spre iubirea lui Dumnezeu” (DV 23).
În zilele noastre, importanţa Mesei Cuvântului în acţiunea liturgică e atât de relevantă încât nu se poate concepe nici o celebrare fără liturgia cuvântului. Fără a subestima lectura privată şi studiul Sfintei Scripturi, proclamarea liturgică rămâne locul privilegiat de unde credincioşii pot scoate „bogățiile nesecate ale Cuvântului dumnezeiesc” (DV 25).
În acest scop, omilia este recomandată ca un instrument bivalent, ca şi cei care oferă poporului lui Dumnezeu mângâierea Cuvântului să fie hrăniţi de sublima cunoaştere a lui Isus Cristos (Fil 3,8), ca nu cumva cineva să devină „predicator deșert al Cuvântului lui Dumnezeu în afară, fără a fi ascultătorul lui înăuntru” (DV 25).
Aşadar, mai mult decât obiect de veneraţie, Biserica priveşte Sfânta Scriptură ca hrană şi regulă a credinței: „în Cuvântul lui Dumnezeu se află atâta putere și tărie încât el constituie pentru Biserică sprijin și forță iar pentru fiii Bisericii tăria credinței, hrană a sufletului, izvor curat și nesecat al vieții spirituale. De aceea, Sfintei Scripturi i se pot aplica în chip minunat cuvintele: ‹‹Viu este Cuvântul lui Dumnezeu și lucrător›› (Evr 4,12).”
Concluzie:
Cristos este prezent în Cuvânt la fel de real ca în Euharistie. Cine nu ascultă Cuvântul lui Dumnezeu, este asemenea unuia care lasă Ostia consacrată să cadă în noroi, spunea Sf. Cezar de Arles.
Să privim cât de frumos ne vorbeşte liturgia despre convingerea că Isus este prezent atât în Cuvânt, cât şi în Euharistie: Pâinea şi Cuvântul primesc aceeaşi veneraţie; în procesiune este purtat atât Evangheliarul, cât şi Sfânta Taină; cartea sfântă este tămâiată când se citeşte Evanghelia la fel ca Trupul şi Sângele Domnului la Prefacere. Pentru creştin, ambele sunt hrană şi ne vorbesc despre iubirea lui Dumnezeu care vine în întâmpinarea noastră ca să ne salveze.
Angajare şi reflecţie:
- Îmi dau seama de importanta Cuvântului lui Dumnezeu şi îl las să mă hrănească?
- Sunt atent când se citesc lecturile şi Evanghelia la fel ca la Prefacere?
