Iubiți frați și surori!
Rugăciunea celui sărac se înalță până la Dumnezeu (cf. Sir21,5). În anul dedicat rugăciunii, în vederea Jubileului Ordinar 2025, această expresie din înțelepciunea biblică este deosebit de potrivită pentru a ne pregăti pentru cea de-a VIII-a Zi Mondială a Săracilor, care va fi la 17 noiembrie. Speranța creștină cuprinde și certitudinea că rugăciunea noastră ajunge până în fața lui Dumnezeu; dar nu orice rugăciune: rugăciunea celui sărac!Să reflectăm asupra acestui cuvânt și „să-l citim” pe fețele și în istoriile săracilor pe care-i întâlnim în zilele noastre, pentru ca rugăciunea să devină cale de comuniune cu ei și de împărtășire a suferinței lor.
Cartea lui Ben Sirah, la care facem referință, nu este foarte cunoscută și merită să fie descoperită datorită bogăției de teme pe care le abordează mai ales atunci când atinge relația omului cu Dumnezeu și cu lumea. Autorul său, Ben Sirah, este un învățător, un cărturar din Ierusalim, care scrie probabil în secolul al II-lea î.C. Este un om înțelept, înrădăcinat în tradiția lui Israel, care învață despre diferite domenii ale vieții umane: de la muncă la familie, de la viața în societate la educația tinerilor; acordă atenție temelor legate de credința în Dumnezeu și de respectarea Legii. Abordează problemele dificile ale libertății, ale răului și ale dreptății divine, care sunt de mare actualitate și pentru noi astăzi. Ben Sirah, inspirat de Duhul Sfânt, intenționează să transmită tuturor calea de urmat pentru o viață înțeleaptă și demnă de a fi trăită în fața lui Dumnezeu și a fraților.
Una dintre temele căreia acest autor sacru îi dedică spațiu mai mare este rugăciunea. El face asta cu multă ardoare, pentru că dă glas propriei experiențe personale. De fapt, nicio scriere despre rugăciune n-ar putea să fie eficace și rodnică dacă n-ar porni de la cel care în fiecare zi stă în prezența lui Dumnezeu și ascultă cuvântul său. Ben Sirah declară că a căutat înțelepciunea încă din tinerețe: „Când încă eram tânăr, înainte să rătăcesc, am căutat în mod deschis înțelepciunea în rugăciunea mea” (Sir51,13).
În acest parcurs al său, el descoperă una dintre realitățile fundamentale ale revelației, adică faptul că săracii au un loc privilegiat în inima lui Dumnezeu, până acolo încât, în fața suferinței lor, Dumnezeu este „nerăbdător” până când nu le-a dat lor dreptate: „Rugăciunea celui umil străbate norii și, până când nu se apropie, nu se lasă mângâiat. Nu se va îndepărta până când Cel Preaînalt nu-l va vizita, va da dreptate celor drepți și va face judecată. Căci Domnul nu va întârzia și nu va fi îndelung-răbdător față de ei” (Sir35,21-22). Dumnezeu cunoaște suferințele fiilor săi, pentru că este un Tată atent și grijuliu față de toți. Ca Tată, se îngrijește de cei care au mai multă nevoie: cei săraci, cei marginalizați, cei suferinzi, cei uitați… Dar nimeni nu este exclus din inima sa, din moment ce, în fața lui, toți suntem săraci și nevoiași. Toți suntem cerșetori, pentru că fără Dumnezeu am fi nimic. Nu am avea nici măcar viața dacă Dumnezeu nu ne-ar fi dăruit-o. Și, totuși, de câte ori trăim ca și cum noi am fi stăpânii vieții sau ca și cum ar trebui s-o cucerim! Mentalitatea lumească cere să devenim cineva, să ne facem un nume în pofida a orice și a oricine, încălcând reguli sociale numai pentru a ajunge să cucerim bogății. Ce iluzie tristă! Fericirea nu se dobândește călcând în picioare dreptul și demnitatea celorlalți.
Violența provocată de războaie arată cu claritate câtă aroganță îl mișcă pe cel care se consideră puternic în fața oamenilor, în timp ce este mizerabil în ochii lui Dumnezeu. Câți noi săraci produce această politică rea făcută cu armele, câte victime nevinovate! Și totuși, nu putem să dăm înapoi. Discipolii Domnului știu că fiecare din acești „mici” poartă imprimată fața Fiului lui Dumnezeu, și la fiecare trebuie să ajungă solidaritatea noastră și semnul carității creștine. „Fiecare creștin și fiecare comunitate sunt chemați să fie instrumente ale lui Dumnezeu pentru eliberarea și promovarea săracilor, în așa fel încât ei să se poată integra pe deplin în societate; asta presupune să fim docili și atenți să ascultăm strigătul săracului și să-l ajutăm” (Exortația apostolică Evangelii gaudium, 187).
În acest an dedicat rugăciunii, avem nevoie să ne însușim rugăciunea săracilor și să ne rugăm împreună cu ei. Este o provocare pe care trebuie s-o primim și o acțiune pastorală care are nevoie să fie alimentată. De fapt, „discriminarea cea mai rea de care suferă săracii este lipsa de atenție spirituală. Imensa majoritate a săracilor are o specială deschidere la credință; au nevoie de Dumnezeu și nu putem neglija să le oferim prietenia sa, binecuvântarea sa, Cuvântul său, celebrarea Sacramentelor și propunerea unui drum de creștere și de maturizare în credință. Opțiunea preferențială față de cei săraci trebuie să se traducă îndeosebi într-o atenție religioasă privilegiată și prioritară” (ivi, 200).
Toate acestea cer o inimă umilă, care să aibă curajul de a deveni cerșetoare. O inimă gata să se recunoască săracă și nevoiașă. De fapt, există o corespundere între sărăcie, umilință și încredere. Săracul adevărat este cel umil, așa cum afirma Sfântul episcop Augustin: „Săracul adevărat nu are de ce să fie orgolios, cel bogat are orgoliul de a lupta. De aceea ascultă-mă: fii un sărac adevărat, fii virtuos, fii umil” (Discursuri, 14, 4). Cel umil nu are nimic cu care să se laude și nu pretinde nimic, știe că nu se poate baza pe sine însuși, ci crede cu fermitate că poate apela la iubirea milostivă a lui Dumnezeu, în fața căruia stă ca fiul risipitor care se întoarce acasă căit pentru a primi îmbrățișarea tatălui (cf. Lc 15,11-24). Săracul, neavând nimic de care să se sprijine, primește forță de la Dumnezeu și în el își pune toată încrederea sa. De fapt, umilința generează încrederea că Dumnezeu nu ne va părăsi niciodată și nu ne va lăsa fără răspuns.
Săracilor care locuiesc în orașele noastre și fac parte din comunitățile noastre le spun: nu pierdeți această certitudine! Dumnezeu este atent la fiecare dintre voi și este aproape de voi. Nu vă uită, nici n-ar putea să facă asta. Toți trăim experiența unei rugăciuni care pare să rămână fără răspuns. Uneori cerem să fim eliberați de o mizerie care ne face să suferim și ne umilește și Dumnezeu pare că nu ascultă invocația noastră. Însă tăcerea lui Dumnezeu nu este o distragere de la suferințele noastre; mai degrabă, păzește un cuvânt care cere să fie primit cu încredere, abandonându-ne în el și voinței sale. Tot Ben Sirah atestă asta: „Judecata lui Dumnezeu va fi în favoarea săracului” (cf. 21,5). Așadar, din sărăcie poate proveni cântarea celei mai genuine speranțe. Să ne amintim că, „atunci când viața interioară se închide în propriile interese, nu mai există spațiu pentru alții, nu mai intră săracii, nu se mai ascultă glasul lui Dumnezeu, nu se simte satisfacție de bucuria dulce a iubirii sale, nu palpită entuziasmul de a face binele. […] Aceasta nu este viața în Duh care provine din inima lui Cristos înviat” (Exortația apostolică Evangelii gaudium, 2).
Ziua Mondială a Săracilora devenit de acum o întâlnire pentru fiecare comunitate eclezială. Este o oportunitate pastorală care nu trebuie subevaluată, pentru că provoacă pe fiecare credincios să asculte rugăciunea celor săraci, conștientizând prezența și necesitatea lor. Este o ocazie propice pentru a realiza inițiative care ajută concret pe cei săraci, precum și pentru a recunoaște și a da sprijin atâtor voluntari care se dedică prin pasiune celor mai nevoiași. Trebuie să-i mulțumim Domnului pentru persoanele care se pun la dispoziție pentru a asculta și a susține pe cei mai săraci. Sunt preoți, persoane consacrate, laici și laice care, cu mărturia lor, dau glas răspunsului lui Dumnezeu la rugăciunea celor care se adresează lui. Așadar, tăcerea se frânge de fiecare dată când un frate aflat în nevoie este primit și îmbrățișat. Săracii încă au mult de învățat, pentru că într-o cultură care a pus pe primul loc bogăția și adesea sacrifică demnitatea persoanelor pe altarul bunurilor materiale, ei vâslesc împotriva curentului evidențiind că esențialul pentru viață este cu totul altul.
Așadar, rugăciunea găsește în caritate, care devine întâlnire și apropiere, verificarea propriei autenticități. Dacă rugăciunea nu se traduce în acțiune concretă, este zadarnică; de fapt „credința fără fapte este moartă” (Iac 2,26). Totuși, caritatea fără rugăciune riscă să devină filantropie care se epuizează repede. „Fără rugăciunea zilnică trăită cu fidelitate, activitatea noastră se golește, pierde sufletul profund, se reduce la un activism simplu” (Benedict al XVI-lea, Cateheză, 25 aprilie 2012). Trebuie să evităm această ispită și să fim mereu vigilenți cu forța și perseverența care provine de la Duhul Sfânt care este dătător de viață.
În acest context este frumos să amintim mărturia pe care ne-a lăsat-o Maica Tereza de Calcutta, o femeie care și-a dat viața pentru săraci. Sfânta repeta încontinuu că rugăciunea era locul de unde lua forță și credințăpentru misiunea sa de slujire adusă celor din urmă. Atunci când, la 26 octombrie 1985, a vorbit la Adunarea Generală a ONU, arătând tuturor coronița Rozariului pe care o ținea mereu în mână, a spus: „Eu sunt numai o săracă soră care se roagă. Rugându-mă, Isus îmi pune în inimă iubirea sa și eu merg ca s-o dăruiesc tuturor săracilor pe care-i întâlnesc pe drumul meu. Rugați-vă și voi! Rugați-vă, și vă veți da seama de săracii pe care îi aveți lângă voi. Poate sunt la același etaj al locuinței voastre. Poate sunt și în casele voastre cei care așteaptă iubirea voastră. Rugați-vă și ochii se vor deschide și inima se va umple de iubire”.
Și cum să nu amintim aici, în orașul Roma, pe Sfântul Benedict Iosif Labre (1748-1783), al cărui trup se odihnește și este venerat în biserica parohială „Santa Maria ai Monti”. Pelerin din Franța la Roma, refuzat de atâtea mănăstiri, el a petrecut ultimii ani ai vieții sale sărac între cei săraci, stând ore și ore în rugăciune în fața Preasfântului Sacrament, cu coronița Rozariului, recitând breviarul, citind Noul Testament și Imitațiunea lui Cristos. Neavând nici măcar o cameră mică unde să locuiască, dormea în mod obișnuit într-un colț de la ruinele Colosseum-ului, ca „vagabond al lui Dumnezeu”, făcând din existența sa o rugăciune neîncetată care se înălța până la el.
În drum spre Anul Sfânt, îndemn pe fiecare să devină pelerin de speranță, punând semne tangibile pentru un viitor mai bun. Să nu uităm să păstrăm „amănuntele mici ale iubirii” (Exortația apostolică Gaudete et exsultate, 145): oprirea, apropierea, a da un pic de atenție, un zâmbet, o mângâiere, un cuvânt de întărire… Aceste gesturi nu se improvizează; mai degrabă cer o fidelitate zilnică, adesea ascunsă și tăcută, dar întărită de rugăciune. În acest timp, în care cântarea de speranță pare să cedeze locul zgomotului armelor, strigătului atâtor nevinovați răniți și tăcerii nenumăratelor victime ale războaielor, să adresăm lui Dumnezeu invocația noastră de pace. Suntem săraci în pace și întindem mâinile pentru a o primi ca dar prețios și în același timp ne angajăm să o restabilim în cotidian.
Suntem chemați în fiecare circumstanță să fim prieteni ai săracilor, mergând pe urmele lui Isus care cel dintâi s-a făcut solidar cu cei din urmă. Să ne susțină pe acest drum Născătoarea de Dumnezeu, Maria Preasfântă, care apărând la Banneux ne-a lăsat mesajul care nu trebuie uitat: „Sunt Fecioara săracilor”. Ei, pe care Dumnezeu a privit-o datorită sărăciei sale umile, făcând lucruri mari cu ascultarea sa, îi încredințăm rugăciunea noastră, convinși că se va înălța până la cer și va fi ascultată