Papa Francisc: Audienţa generală de miercuri, 26 aprilie 2023
Cateheze. Pasiunea pentru evanghelizare: zelul apostolic al credinciosului. 12. Martori: monahismul şi forţa mijlocirii. Grigore de Narek
Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!
Continuăm catehezele despre martorii zelului apostolic. Am pornit de la Sfântul Paul şi data trecută i-am privit pe martiri, care îl vestesc pe Isus cu viaţa, până la dăruirea ei pentru el şi pentru Evanghelie. Dar există o altă mare mărturie care străbate istoria credinţei: cea a călugăriţelor şi a călugărilor, surori şi fraţi care renunţă la ei înşişi, renunţă la lume pentru a-l imita pe Isus pe calea sărăciei, castităţii şi ascultării şi pentru a mijloci în favoarea tuturor. Vieţile lor vorbesc de la sine, dar noi am putea să ne întrebăm: cum pot oameni care trăiesc în mănăstire să ajute vestirea evangheliei? Ieşind din mănăstire şi predicând evanghelia în afara mănăstirii? În realitate, călugării sunt inima pulsantă a vestirii, rugăciunea lor este oxigen pentru toate membrele Trupului lui Cristos, rugăciunea lor este forţa invizibilă care susţine misiunea. Nu întâmplător patroana misiunilor este o călugăriţă, Sfânta Tereza a Pruncului Isus. Să ascultăm cum a descoperit vocaţia sa, a scris astfel: "Am înţeles că Biserica are o inimă, o inimă aprinsă de iubire. Am înţeles că numai iubirea stimulează la acţiune membrele Bisericii şi că, o dată stinsă această iubire, apostolii nu ar mai fi vestit evanghelia, martirii nu şi-ar mai fi vărsat sângele. Am înţeles şi am cunoscut că iubirea cuprinde în sine toate vocaţiile [...]. Atunci cu bucurie foarte mare şi cu sufletul în extaz, am strigat: Isuse, iubirea mea, am găsit în sfârşit vocaţia mea! Vocaţia mea este iubirea. [...] În inima Bisericii, mama mea, eu voi fi iubirea" (Manuscris autobiografic "B", 8 septembrie 1896). Contemplativii, călugării, călugăriţele: oameni care se roagă, muncesc, se roagă în tăcere, pentru toată Biserica. Şi aceasta este iubirea: este iubirea care se exprimă rugându-se pentru Biserică, muncind pentru Biserică, în mănăstiri.
Această iubire faţă de toţi animă viaţa călugărilor şi se traduce în rugăciunea lor de mijlocire. În această privinţă aş vrea să vă aduc ca exemplu pe Sfântul Grigore de Narek, învăţător al Bisericii. Este un călugăr armean, care a trăit în jurul anului 1000, care ne-a lăsat o carte de rugăciuni în care s-a revărsat credinţa poporului armean, primul care a îmbrăţişat creştinismul; un popor care, strâns de crucea lui Cristos, a suferit mult de-a lungul istoriei. Şi Sfântul Grigore a petrecut în mănăstirea din Narek aproape toată viaţa. Acolo a învăţat să scruteze profunzimile sufletului uman şi, punând împreună poezia şi rugăciunea, a marcat apogeul atât al literaturii, cât şi al spiritualităţii armene. Aspectul care impresionează mai mult în el este tocmai solidaritatea universală pe care o interpretează. Şi între călugări şi călugăriţe există o solidaritate universală: orice lucru se întâmplă în lume, găseşte loc în inima lor şi se roagă. Inima călugărilor şi călugăriţelor este o inimă care captează ca o antenă, captează ceea ce se întâmplă în lume şi se roagă şi mijloceşte pentru aceasta. Şi astfel trăiesc în unire cu Domnul şi cu toţi. Şi Sfântul Grigore de Narek scrie: "Eu am luat asupra mea în mod voluntar toate păcatele, de la cele ale primului părinte până la cel al ultimului din descendenţii săi" (Cartea Plângerilor, 72). Şi aşa cum a făcut Isus, călugării iau asupra lor problemele lumii, dificultăţile, bolile, atâtea lucruri şi se roagă pentru alţii. Şi aceştia sunt marii evanghelizatori. Mănăstirile cum de rămân închise şi evanghelizează? Deoarece cu cuvântul, exemplul, mijlocirea şi munca zilnică, ei, călugării, sunt o punte de mijlocire pentru toate persoanele şi pentru păcate. Ei plâng şi cu lacrimile, plâng pentru păcatele lor - toţi suntem păcătoşi - şi plâng şi pentru păcatele lumii, şi se roagă şi mijlocesc cu mâinile şi inima sus. Să ne gândim un pic la această - îmi permit cuvântul - "rezervă" pe care noi o avem în Biserică: sunt adevărata forţă, adevărata forţă care duce înainte poporul lui Dumnezeu şi de aici vine obişnuinţa pe care o au oamenii - poporul lui Dumnezeu - atunci când întâlnesc un consacrat, o consacrată să spună: "Roagă-te pentru mine, roagă-te pentru mine", deoarece ştii că există o rugăciune de mijlocire. Ne va face bine - în măsura în care noi putem - să vizităm vreo mănăstire, pentru acolo se roagă şi se munceşte. Fiecare are propria regulă, dar acolo au mereu mâinile ocupate: ocupate cu munca, ocupate cu rugăciunea. Fie ca Domnul să ne dea noi mănăstiri, să ne dea călugări şi călugăriţe care, cu mijlocirea lor, să ducă înainte Biserica. Mulţumesc.
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
