Parohia romano-catolica Sf. Anton de Padova

1. SACRAMENTELE

Ce este un sacrament?
Un sacrament sau o taină este un semn văzut, material, palpabil, care ancorează cu ajutorul simţurilor noastre sensibile o realitate nevăzută, harul lui Dumnezeu, necesar pentru mântuirea sufletelor noastre.
Sacramentele sunt modurile privilegiate (nu exclusive) prin care Cristos continuă să ne transmită şi astăzi viaţa sa. Iar pentru faptul că sunt un tezaur atât de sensibil şi preţios, Cristos a lăsat un custode foarte grijuliu, un garant incoruptibil şi un promotor neobosit al acestui izvor de viaţă în persoana Bisericii.
Noţiunea de sacrament, aşa cum o cunoaştem noi astăzi, s-a cristalizat în urma întâlnirii dintre doi termeni: mysterion şi sacramentum.
Din punct de vedere etimologic, cuvântul sacrament provine din latinescul sacramentum (verbul sacrare şi sufixul mentum), însemnând a face sacru un lucru sau o persoană, a le consacra divinităţii.
La romani, sacramentum avea două sensuri: juridic (garanţia încredinţată templului de către părţile aflate în proces, care era recuperată doar de partea care câştiga, şi însuşi jurământul sacru din timpul procesului) şi militar (jurământul de fidelitate al soldatului în faţa comandantului său).
În Orient, termenul mysterion avea tot două înţelesuri: în contextul religios însemna ansamblul cultului şi doctrinei religiei, iar în context filozofic – adevăr greu de cunoscut.
În lipsa altui cuvânt mai potrivit, Biserica a adoptata cuvântul sacramentum pentru a traduce mysterion din textele originale ale Noului Testament. Deoarece nu exista o concordanţă perfectă între grecescul mysterion şi sacramentum, în traducerea latină a Noului Testament, mysterion este tradus cu sacramentum, dar şi cu forma sa latinizată, mysterium.
Noţiunea de sacrament intră în limbajul creştin datorită lui Tertulian care, la începutul sec. al III-lea, a aplicat termenul juridic-militar sacramentum la Botez (felix sacramentum aquae nostrae) şi Euharistie.
Ciprian, Ilariu, Ambroziu, Augustin, au preluat cu toţii termenul sacrament de la Tertulian.
Timp de 12 secole, Biserica a folosit cuvântul sacrament cu un sens mult mai larg, indicând prin el realităţile cele mai diverse ale credinţei şi cultului creştin: întruparea, răscumpărarea, simbolurile religioase, riturile şi gesturile sacre.
Părinţii Bisericii, deşi tratează despre toate sacramentele atunci când resping ereziile, nu fac totuşi o listă completă a sacramentelor.
Liste de sacramente apar abia în sec. al XI-lea. Petru Damiani († 1072) ne prezintă o listă cu 12 sacramente. Alţi autori propun 2 sacramente (Botezul şi Euharistia). Lista lui Petru Lombardul († 1148), cu cele 7 sacramente, se va impune definitiv. La Conciliul din Lion (1274), biserica greacă şi cea latină vor recunoaşte, de comun acord, dogma celor 7 sacramente.
Pentru ce 7 sacramente? Albert cel Mare era înclinat să creadă că sacramentele au fost orânduite în număr de 7 pentru a combate cele 7 vicii capitale. Sf. Toma găseşte o soluţie mult mai amplă, bazându-se pe analogia dintre viaţa naturală şi supranaturală a omului. Creştinul îşi dezvoltă viaţa spirituală urmând o cale asemănătoare cu aceea a vieţii trupeşti: se naşte – Botezul, ajunge la plinătatea staturii şi a forţei sale – Mirul, se hrăneşte, păstrându-şi viaţa şi forţele – Euharistia, etc.

Sacramentul – semn vizibil, simbol
De ce sunt necesare semnele? Deoarece Dumnezeu, pentru a se face înţeles de oameni, se adaptează la situaţia şi la limbajul acestora. Scria Ioan Gură de Aur: „Dacă tu ai fi netrupesc, atunci Dumnezeu ţi-ar da daruri netrupeşti, fără îmbrăcăminte sensibilă. Dar din moment ce sufletul e unit cu trupul, el îţi oferă daruri spirituale în lucruri sensibile”.
Ce este un semn? Origene: „Se vorbeşte de un semn atunci când prin intermediul a ceea ce se vede, ni se indică un alt lucru”.
Şi o acţiune poate fi un semn. Este vorba despre rit. Dacă unele rituri vorbesc de la sine (prosternarea), cele mai multe trebuie însoţite de cuvinte pentru a spune ceva, pentru a le interpreta.
Un sacrament este şi un simbol. Cuvântul vine din grecescul symballein, care înseamnă a reuni. Se realizează un simbol când două sau mai multe părţi se reunesc pentru a forma o realitate nouă.

Sacramentele – orânduite de Isus Cristos
E clar, înainte de Cristos nu au existat sacramentele din accepţiunea noastră. În Vechiul Testament se întâlneşte de câteva ori cuvântul sacrament, traducerea lui mysterion: în Tob 12,7 desemnează un secret, în Dan 2,18-19.30.47 – un lucru ascuns şi misterios, în Înţ 2,22 – secretele divine, necunoscute şi de nepătruns. Mister mai este numit şi planul lui Dumnezeu de mântuire, promisiunea mesianică. În Vechiul Testament, sacramentele-mister erau semne prin care omul percepea acţiunea sacră. Câteva semne: sacrificiul, curcubeul, circumcizia, Paştele, templul, Cortul Alianţei, etc.
În Noul Testament, mysterion este folosit mai frecvent (Mt 13,11; Mc 4,11; Lc 8,10; 1Cor 2,7; 13,2; 14,2; Ef 6,19...), dar este folosit şi termenul sacramentum (Ef 1,9; 3,3.9; 5,32; Col 1,27; 1Tim 3,16...).
Dumnezeu salvează, aşadar, prin acţiuni şi semne. Semnele Vechiului Testament au fost împlinite în Cristos, Sacramentul Tatălui. Sacrificiul său pe cruce a dat naştere Bisericii, care a devenit sacramentul lui Cristos. Actele principale de cult ale Bisericii sunt sacramentele, manus longa Christi, prin care omului îi este oferită salvarea. Sacramentele nu ar fi semne eficace ale harului dacă nu şi-ar avea originea în Cristos. Dar deşi este clar că toate sacramentele au fost întemeiate de Cristos, trebuie să se facă o diferenţiere între instituirea imediată (Cristos a stabilit el însuşi semnificaţia, eficacitatea şi riturile sacramentelor) şi instituirea mediată (Cristos a acordat urmaşilor săi puterea de a determina semnificaţia şi riturile unor sacramentelor întemeiate de el). Din prima categorie fac parte Botezul şi Euharistia, cărora Cristos le-a stabilit materia şi forma, pe care Biserica nu poate să le modifice în nici un fel. Aşadar, orânduirea celor 7 sacramente de către Cristos trebuie înţeleasă în legătură cu orânduirea de către Cristos a Bisericii, marele sacrament al mântuirii, şi cu puterea acordată acesteia de a interveni în ceea ce nu constituie substanţa sacramentelor.

Fundamente scripturistice pentru fiecare sacrament:
- Botezul: „Mergeţi, învăţaţi toate popoarele, botezându-le...” (Mt 28,20).
- Mirul: botezul lui Isus în Iordan (In 1, 32-33; Fap 10,38); botezaţii din Samaria îl primesc pe Duhul Sfânt prin impunerea mâinilor lui Petru şi Ioan (Fap 8,14-17).
- Euharistia: Mt 26,26-29; Mc 14,22-25; Lc 22,15-20; 1Cor 11,23-26.
- Spovada: „Tot ce veţi lega... va fi legat...; tot ce veţi dezlega...” (Mt 18,18); „Cărora le veţi ierta păcatele vor fi iertate; cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” (In 20,23).
- Maslul: „Este cineva dintre voi bolnav?... Sa cheme preoţii Bisericii. Rugăciunea făcută cu credinţă îl va mântui, iar dacă a săvârşit păcate, i se vor ierta” (Iac 5,14-16).
- Preoţia: împlinirea poruncii „Faceţi aceasta în amintirea mea” (Lc 22,19).
- Căsătoria: „De aceea, omul îşi va lăsa tatăl şi mama şi se va uni cu soţia lui şi cei doi vor fi un singur trup... Ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă” (Mt 19,4-6).

Materia şi forma sacramentelor
Biserica a conştientizat dintotdeauna că un sacrament este format din două elemente. Părinţii primelor secole făceau deosebirea între obiect (res) şi rugăciunea care îl sanctifica. Augustin e cel care dă un ajutor decisiv dezvoltării teologiei sacramentelor prin definiţia: „Accedit verbum at elmentum et fit sacramentum”.

În sec. al XII-lea, scolastica a înlocuit verbum şi elementum cu materia şi forma, preluate din teoria aristotelică a hilemorfismului.
- Botezul: materia–apa; forma–„Eu te botez în numele Tatălui, şi al Fiului şi al Sfântului Duh”.
- Mirul: materia–ungerea, crismatio; forma–„N., Primeşte pecetea darului Duhului Sfânt”.
- Euharistia: materia–pâinea şi vinul; forma–cuvintele consacrării.
- Spovada: materia–actele penitentului; forma–formula dezlegării.
- Maslul: materia–uleiul sfinţit; forma–„Prin această ungere sfântă şi prin mila sa preaîndurătoare, să te ajute Domnul cu harul Duhului Sfânt. Amin. Pentru ca iertându-ţi păcatele, să te mântuiască şi să te aline cu bunătate. Amin”.
- Preoţia: materia–impunerea mâinilor, făcută în tăcere, asupra fiecărui candidat, înainte de rugăciunea de consacrare; forma–rugăciunea consacratorie.
- Căsătoria: atât materia, cât şi forma–consimţământul mirilor.

Harul specific fiecărui sacrament
Sacramentele, în funcţie de harul conferit, pot fi împărţite în trei categorii:
1. Sacramentele iniţierii vieţii creştine: Botezul, Mirul, Euharistia.
2. Sacramentele de vindecare: Spovada şi Maslul.
3. Sacramentele de slujire: Preoţia şi Căsătoria.
Fiecare sacrament este astfel orânduit încât să iniţieze, să restaureze sau să intensifice viaţa lui Cristos în membrele Trupului său mistic:
- Prin Botez, se iartă păcatul strămoşesc şi păcatele săvârşite înainte de botez, omul devenind fiu al lui Dumnezeu.
- Prin sacramentul Mirului, omul este întărit de cele 7 daruri ale Duhului Sfânt, comunicându-i-se spiritul misionar, pentru a fi martor chiar până la proba sângelui.
- Prin Euharistie, Cristos ne întăreşte în lupta vieţii şi ne conformează tot mai mult cu sine, preot şi victimă, ca să nu mai trăim pentru noi, ci pentru alţii, ca fraţi universali.
- Prin Pocăinţă, ni se iartă păcatele făcute după Botez şi este restaurată viaţa divină în noi, pierdută prin păcat.
- Prin Maslu, Cristos ne dă spiritul său, prin care a acceptat crucea, ca să avem puterea de a transforma încercarea în mijloc de sfinţire.
- Prin Preoţie, sunt aleşi, fără meritul lor, unii din poporul lui Dumnezeu, pentru a deveni asemenea lui Cristos, spre preamărirea lui Dumnezeu şi mântuirea lumii.
- Căsătoria dăruieşte spiritul nupţial al lui Cristos, pentru ca cele două creaturi să se iubească aşa cum Isus a iubit Biserica şi să aibă putere să înfrunte împreună problemele specifice stării lor.

Credinţa şi sacramentele
Sacramentele se prezintă pe 2 planuri: pe de o parte, sunt semne care ne sfinţesc, iar pe de altă parte, sunt semne ale veneraţiei noastre faţă de Dumnezeu. Noi îi aducem cult lui Dumnezeu prin aceste semne, iar Dumnezeu ne răspunde tot prin aceste vehicule ale harului, sfinţindu-ne. Iată de ce fără credinţă, sacramentele nu au nici o logică şi nu pot fi primite fructuos.
Conciliul al II-lea din Vatican numeşte sacramentele sacramenta fidei, amintind faptul că Isus, pentru a săvârşi o minune, punea drept condiţie credinţa: „Credinţa ta te-a mântuit” (Mt 9,22.27-31). Sacramentele, fiind continuarea minunilor, a acţiunilor salvifice ale lui Isus faţă de oameni, presupun neapărat credinţa în cei care le primesc, altfel nu conduc la mântuire, ci sunt „mărgăritare aruncate la porci”.
Este necesar răspunsul nostru de credinţă faţă de iniţiativa lui Dumnezeu, care s-a coborât la noi şi ne-a oferit toate mijlocele ca să ne mântuim, dar care nu poate obliga pe nimeni să se salveze: „Fără noi ne-ai creat, Doamne, dar nu ne poţi mântui fără noi” (Sf. Augustin).

Angajare şi reflecţie:
1. Sunt conştient cât sunt de necesare sacramentele pentru vigoarea şi sănătatea mea spirituală?
2. Îmi dau seama că sacramentele ne-au fost lăsate ca un dar ceresc de însuşi Isus?

Oficiul pentru Pastorația Liturgică și Sacramente al ARCB

preluare: arcb.ro