Papa Francisc: Audienţa generală de miercuri, 19 septembrie 2018
Cateheze despre porunci - 9. Cinsteşte-i pe tatăl tău şi pe mama ta
Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!
În călătoria în interiorul celor Zece Cuvinte ajungem astăzi la porunca despre tatăl şi mama. Se vorbeşte despre cinstirea datorată părinţilor. Ce este această "cinstire"? Termenul ebraic indică gloria, valoarea, literalmente "greutatea", consistenţa unei realităţi. Nu este vorba de forme exterioare ci de adevăr. A-l cinsti pe Dumnezeu, în Scripturi, înseamnă a recunoaşte realitatea sa, a ne confrunta cu prezenţa sa; asta se exprimă şi cu riturile, dar implică mai ales faptul de a-i da lui Dumnezeu locul just în existenţă. A-i cinsti pe tatăl şi pe mama înseamnă aşadar a recunoaşte importanţa lor şi prin fapte concrete, care exprimă dăruire, afect şi îngrijire. Dar nu este vorba numai despre asta.
Al Patrulea Cuvânt are o caracteristică proprie: este porunca ce conţine un rezultat. De fapt spune: "Cinsteşte-i pe tatăl tău şi pe mama ta, după cum ţi-a poruncit Domnul Dumnezeul tău, ca să ţi se lungească zilele şi să-ţi fie bine în ţara pe care ţi-o dă Domnul Dumnezeul tău!" (Dt 5,16). A-i cinsti pe părinţi duce la o viaţă lungă fericită. Cuvântul "fericire" în Decalog apare legat numai de relaţia cu părinţii.
Această înţelepciune plurimilenară declară ceea ce ştiinţele umane au ştiut să elaboreze numai de puţin mai mult de un secol: adică amprenta copilăriei marchează toată viaţa. Poate fi uşor, adesea, să se înţeleagă dacă unul a crescut într-un mediu sănătos şi echilibrat. Dar la fel să se perceapă dacă o persoană vine din experienţe de abandonare sau de violenţă. Copilăria noastră este un pic ca o cerneală indelebilă, se exprimă în gusturi, în modurile de a fi, chiar dacă unii încearcă să ascundă rănile propriilor origini.
Însă porunca a patra spune şi mai mult. Nu vorbeşte despre bunătatea părinţilor, nu cere ca taţii şi mamele să fie perfecţi. Vorbeşte despre o faptă a copiilor, făcând abstracţie de meritele părinţilor, şi spune un lucru extraordinar şi eliberator: chiar dacă nu toţi părinţii sunt buni şi nu toate copilăriile sunt senine, toţii copiii pot să fie fericiţi, pentru că obţinerea unei vieţi depline şi fericite depinde de recunoştinţa justă faţă de cel care ne-a adus pe lume.
Să ne gândim la cât de mult poate acest cuvânt să fie constructiv pentru atâţia tineri care vin din istorii de durere şi pentru toţi cei care au pătimit în propria tinereţe. Mulţi sfinţi - şi foarte mulţi creştini - după o copilărie dureroasă au trăit o viaţă luminoasă, pentru că, graţie lui Isus Cristos, s-au reconciliat cu viaţa. Să ne gândim la acel tânăr astăzi fericit, şi în luna viitoare sfânt, Sulprizio, care la 19 ani şi-a terminat viaţa reconciliat cu atâtea dureri, cu atâtea lucruri, pentru că inima sa era senină şi niciodată nu i-a renegat pe părinţii săi. Să ne gândim la sfânt Camil de Lellis, care dintr-o copilărie dezordonată a construit o viaţă de iubire şi de slujire; la sfânta Iosefina Bakhita, crescută într-o sclavie oribilă; sau la fericitul Carlo Gnocchi, orfan şi sărac; şi chiar la sfântul Ioan Paul al II-lea, marcat de pierderea mamei la vârstă fragedă.
Omul, din orice istorie ar proveni, primeşte de la această poruncă orientarea care conduce la Cristos: de fapt, în El se manifestă adevăratul Tată, care ne oferă să "ne renaştem de sus" (cf. In 3,3-8). Enigmele vieţilor noastre se luminează atunci când descoperim că Dumnezeu din totdeauna ne pregăteşte pentru o viaţă de copii ai săi, unde fiecare faptă este o misiune primită de la El.
Rănile noastre încep să fie potenţialităţi când prin har descoperim că adevărata enigmă nu mai este "de ce?", ci "prin cine?", prin cine mi s-a întâmplat asta. În vederea cărei lucrări m-a forjat Dumnezeu prin istoria mea? Aici totul se răstoarnă, totul devine preţios, totul devine constructiv. Experienţa mea, chiar tristă şi dureroasă, în lumina iubirii, cum devine pentru alţii, prin cine, izvor de mântuire? Atunci putem începe să-i cinstim pe părinţii noştri cu libertate de copii adulţi şi cu primire milostivă a limitelor lor1.
A-i cinsti pe părinţi: ne-au dat viaţa! Dacă tu te-ai îndepărtat de părinţii tăi, fă un efort şi întoarce-te, întoarce-te la ei; poate că sunt bătrâni... Ţi-au dat viaţa. Şi după aceea, între noi există obiceiul de a spune lucruri urâte, chiar vorbe murdare... Vă rog, niciodată, niciodată, niciodată să nu fie insultaţi părinţii altuia. Niciodată! Niciodată nu se insultă mama, niciodată nu se insultă tatăl. Niciodată! Niciodată! Luaţi voi înşivă această decizie interioară: de astăzi încolo niciodată nu voi mai insulta pe mama sau pe tatăl vreunuia. I-au dat viaţa! Nu trebuie să fie insultaţi.
Această viaţă minunată ne este oferită, nu impusă: a ne renaşte în Cristos este un har care trebuie primit liber (cf. In 1,11-13), şi este comoara Botezului nostru, în care, prin lucrarea Duhului Sfânt, unul singur este Tatăl nostru, cel din cer (cf. Mt 23,9; 1Cor 8,6; Ef 4,6). Mulţumesc!
__________________
La 22 septembrie, în Neamţ (România), va fi beatificată Veronica Antal, credincioasă laică din ordinul franciscan secular, ucisă "in odium fidei" în 1958. Să-i aducem mulţumire lui Dumnezeu pentru această femeie curajoasă care, dăruindu-şi viaţa, a mărturisit adevărata iubire faţă de Dumnezeu şi faţă de fraţi.
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
Notă
1 Cf. Sfântul Augustin, Discurs despre Matei, 72, A, 4: "Aşadar Cristos te învaţă să-i respingi pe părinţii tăi şi în acelaşi timp să-i iubeşti. Ei bine, părinţii sunt iubiţi în mod ordonat şi cu spirit de credinţă atunci când nu sunt preferaţi în locul lui Dumnezeu: Cine iubeşte - sunt cuvinte ale Domnului - pe tatăl sau pe mama mai mult decât pe mine, nu este vrednic de mine. Cu aceste cuvinte pare că aproape că te avertizează să nu-i iubeşti; ba chiar, dimpotrivă, te avertizează să-i iubeşti. De fapt, ar fi putut să spună: «Cine îi iubeşte pe tatăl sau pe mama, nu este vrednic de mine». Dar n-a spus aşa pentru a nu vorbi împotriva legii date de El, pentru că El a fost cel care a dat-o, prin intermediul slujitorului său Moise, legea unde este scris: Cinsteşte-i pe tatăl tău şi pe mama ta. N-a promulgat o lege contrară ci a confirmat-o; apoi te-a învăţat ordinea, n-a eliminat obligaţia iubirii faţă de părinţi: Cine îi iubeşte pe tatăl şi pe mama mai mult decât pe mine. Aşadar, trebuie să-i iubeşti, dar nu mai mult decât pe mine: Dumnezeu este Dumnezeu, omul este om. Iubeşte-i pe părinţi, ascultă de părinţi, cinsteşte-i pe părinţi; dar dacă Dumnezeu te cheamă la o misiune mai importantă, în care afectul faţă de părinţi ar putea să fie piedică, păstrează ordinea, nu suprima caritatea".
preluare: ercis.ro
