By Verset : Matei 16, 26/27
This text will be replaced with audio if available.

Domnul nostru Isus Cristos ne învaţă cum să-l urmăm. El ne spune tuturor: „Dacă vrea cineva să vină după mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să mă urmeze. Căci cine vrea să îşi salveze viaţa, o va pierde, dar cine îşi pierde viaţa pentru mine, acela o va salva. Aşadar, ce i-ar folosi omului de-ar câştiga lumea întreagă, dar şi-ar pierde sufletul?” (Mt 16,26-27). Cristos ne învaţă, înainte de toate, că a-l urma înseamnă a ne lepăda de noi înşine. Dar ce este lepădarea de noi înşine? Sfântul Grigore cel Mare consideră că lepădarea de sine este marea noutate pe care Cristos o aduce în lume, întrucât aceasta nu înseamnă numai dezlipirea inimii de bunurile exterioare, ci impune şi renunţarea la noi înşine. Astfel, prin lepădarea de noi înşine, Cristos ne cere mult mai mult decât bunurile noastre, ne cere viaţa noastră, adică jertfirea eu-lui nostru propriu, a voinţei noastre, a pornirilor noastre rele pentru a face loc lui Dumnezeu şi voinţei sale. Prin urmare, lepădarea de noi înşine înseamnă detaşare de tot ceea ce ne împiedică să căutăm şi să împlinim în mod desăvârşit voinţa lui Dumnezeu. Însă a uita de noi înşine pentru a-l căuta pe Cristos şi a ne dărui viaţa împlinirii planului său de mântuire, nu înseamnă sărăcirea vieţii şi a personalităţii noastre, ci, dimpotrivă, constituie înnobilarea, îmbogăţirea şi împlinirea acestora, întrucât existenţa noastră umană şi creştină se realizează prin urmarea fidelă a lui Cristos. „În Cristos se află, aşadar, împlinirea plenară a omului, deoarece numai el îl dezvăluie pe deplin omului pe om şi îi descoperă măreţia chemării proprii” (CV II, GS nr. 22).

În acelaşi timp, a-l urma pe Cristos presupune şi purtarea crucii. Dar ce este crucea şi ce înseamnă purtarea ei? Crucea este emblema creştinului, însă este plină de taină şi dificil de înţeles. Ea nu pătrunde în mintea şi inima oamenilor tocmai pentru că adesea sensul şi valoarea ei rămân necunoscute, tocmai pentru că adesea suntem creştini doar cu numele. Crucea a fost şi este socotită de mulţi drept nebunie, însă această nebunie a salvat lumea şi a plăsmuit sfinţii, şi aceasta numai datorită faptului că Isus Cristos şi-a purtat crucea şi s-a lăsat din iubire răstignit pe ea pentru mântuirea noastră. Dintre atâtea mijloace pe care Dumnezeu le avea pentru a mântui lumea, el a ales durerea, a ales crucea. Însă noi ştim că după ce şi-a purtat crucea şi a murit pe ea, Cristos a înviat şi s-a înălţat la Tatăl. De aceea, dacă Cristos ne invită astăzi să mergem pe urmele lui purtându-ne crucea, adică acceptând jertfele, suferinţele pe care ni le aduc coerenţa trăirii noastre creştine şi viaţa de zi cu zi, o face tocmai pentru ca şi noi să înviem spre viaţa veşnică. Prin urmare, crucea este, în primul rând, rodul coerenţei creştinului cu identitatea sa şi poate însemna dispreţ, neînţelegere, batjocură, calomnie, izolare, persecuţii sau chiar moartea pentru fidelitatea faţă de Cristos. În al doilea rând, crucea este inerentă vieţii şi poate însemna boală, suferinţă, greutăţi materiale, familiale, profesionale etc.

Prin exemplul şi chemarea sa, Cristos ne învaţă astăzi că atitudinea noastră faţă de cruce nu trebuie să fie aceea a indignării, a răzvrătirii sau a disperării, ci a acceptării şi a purtării ei cu răbdare, cu seninătate şi din iubire faţă de el. Cristos nu vrea să ne lăsăm striviţi de cruce, ci, dimpotrivă, să o privim ca pe un lucru care vine din mâna lui Dumnezeu, care face ca totul să conlucreze la binele celor ce-l iubesc (cf. Rom 8,28) şi care ne conduce la dobândirea fericirii veşnice. Îndemnându-ne să ne purtăm crucea, Cristos vrea să conştientizăm faptul că el a dat sens şi valoare şi tuturor suferinţelor noastre. De fapt, Cristos, după cum afirmă Papa Paul al VI-lea, lansează vocaţia durerii: cheamă durerea, chiar şi a noastră, să iasă din zădărnicia ei deznădăjduită, şi să devină, unită cu a sa, izvor pozitiv de bine. Astfel, dacă noi renunţăm la noi înşine şi ne purtăm cu demnitate crucea mărturisindu-l pe Cristos, atunci ne vom regăsi, ne vom împlini şi vom fi părtaşi ai vieţii veşnice.

Apostolul Paul în Scrisoarea către Romani (cf. Rom 12,1-2), ne îndeamnă să nu ne conformăm exemplului acestui veac, adică să nu gândim şi să nu trăim conform mentalităţii timpului nostru, întrucât lumea şi mentalitatea ei nu se lasă călăuzită de Duhul adevărului, de Duhul lui Dumnezeu, ci preferă duhul minciunii, al neascultării, al Satanei. Tocmai din acest motiv, lumea şi mentalitatea ei resping crucea, lepădarea de sine, jertfa de sine. În schimb, fiind capabil să deosebească voinţa lui Dumnezeu de cea a oamenilor, creştinul este chemat să se ofere pe sine ca jertfă vie, plăcută şi sfântă spre preamărirea iubirii lui Dumnezeu.

De-a lungul celor 2000 de ani de creştinism, nenumărate suflete l-au urmat cu înflăcărare pe Cristos, îmbrăţişând crucea fiecărei zile ca pe lucrul cel mai preţios de pe pământ. Exemplul lor străluceşte pe firmamentul Bisericii, îndemnându-ne ca şi noi, la rândul nostru, să nu ne lăsăm abătuţi şi derutaţi de seducţiile lumii acesteia, ci, în umilinţă şi cu încredere în harul dumnezeiesc, să ne purtăm zilnic crucea, recunoscând în ea înţelepciunea şi voinţa sfântă a lui Dumnezeu. În acest fel, crucea se poate transforma dintr-o povară apăsătoare într-un instrument divin al mântuirii, al fericirii noastre.

Dintre atâţia creştini, care chiar şi în zilele noastre şi-au purtat crucea din iubire faţă de Dumnezeu, îl amintesc pe cardinalul de Milano, fericitul Andrea Ferrari. Într-o zi, pe când era bolnav, acesta a primit vizita câtorva preoţi nou-sfinţiţi. Privindu-i, cardinalul le-a spus: „Dacă mă întrebaţi cum mă simt, vă răspund: mă simt bine pentru că fac voinţa lui Dumnezeu”. Exemplul acestui om sfânt care a văzut planul divin până şi în suferinţa sa şi a simţit bucuria jertfei, ne dă tărie şi curaj pentru a împlini voinţa lui Dumnezeu chiar şi atunci când aceasta ne poartă pe căile sacrificiului şi ale durerii.

Să ne rugăm bunului Dumnezeu ca să ne dea şi nouă harul de a înţelege şi a ne purta crucea proprie cu seninătate şi răbdare, ţinând cont întotdeauna de sfatul sfântului Filip Neri: „Nu încercaţi să fugiţi de crucea pe care v-o trimite Dumnezeu, pentru că veţi găsi, cu siguranţă, o alta mai mare”.

pr. Ciprian ANDREI

Comments are closed.