Papa Francisc: Audienţă jubiliară (30 iunie 2016)
Faptele de milostenie (cf. Mt 25,31-46)
Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!
De câte ori, în timpul acestor prime luni ale Jubileului, am auzit vorbindu-se despre faptele de milostenie! Astăzi Domnul ne invită să facem o serioasă cercetare a cugetului. De fapt, e bine să nu uităm niciodată că milostivirea nu este un cuvânt abstract, ci este un stil de viaţă: o persoană poate să fie milostivă sau poate să fie nemilostivă; este un stil de viaţă. eu aleg să trăiesc ca milostiv sau aleg să trăiesc ca nemilostiv. Una este a vorbi despre milostivire, alta este a trăi milostivirea. Parafrazând cuvintele sfântul apostol Iacob (cf. 2,14-17) am putea spune: milostivirea fără fapte este moartă în ea însăşi. Este chiar aşa! Ceea ce face vie milostivirea este dinamismul său constant pentru a merge în întâmpinarea nevoilor şi necesităţilor celor care sunt în necaz spiritual şi material. Milostivirea are ochi pentru a vedea, urechi pentru a asculta, mâini pentru a ridica...
Viaţa zilnică ne permite să atingem cu mâna atâtea exigenţe care se referă la persoanele mai sărace şi mai încercate. Nouă ne este cerută acea atenţie deosebită care ne face să ne dăm seama de starea de suferinţă şi nevoie în care se află atâţia fraţi şi surori. Uneori trecem prin faţa situaţiilor de sărăcie dramatică şi pare că nu ne ating; totul continuă ca şi cum n-ar fi nimic, într-o indiferenţă care la urmă ne face ipocriţi şi, fără să ne dăm seama, ajunge într-o formă de letargie spirituală care face sufletul insensibil şi viaţa sterilă. Oamenii care trec, care merg înainte în viaţă fără să-şi dea seama de necesităţile celorlalţi, fără a vedea atâtea nevoi spirituale şi materiale, sunt oameni care trec fără a trăi, sunt oameni care nu folosesc altora. Amintiţi-vă bine: cine nu trăieşte pentru a sluji, nu slujeşte pentru a trăi.
Câte sunt aspectele milostivirii lui Dumnezeu faţă de noi! În aceeaşi manieră, câte feţe se îndreaptă spre noi pentru a obţine milostivire. Cel care a experimentat în propria viaţă milostivirea Tatălui nu poate rămâne insensibil în faţa necesităţilor fraţilor. Învăţătura lui Isus pe care am ascultat-o nu permite căi de fugă: Mi-a fost foame şi mi-aţi dat să mănânc; mi-a fost sete şi mi-aţi dat să beau; am fost gol, refugiat, bolnav, în închisoare şi m-aţi asistat (cf. Mt 25,35-36). Nu se poate tergiversa în faţa unei persoane căreia îi este foame: trebuie să i se dea să mănânce. Isus ne spune asta! Faptele de milostenie nu sunt teme teoretice, ci sunt mărturii concrete. Obligă să ne suflecăm mânecile pentru a alina suferinţa.
Din cauza schimbărilor din lumea noastră globalizată, unele sărăcii materiale şi spirituale s-au înmulţit: deci să dăm spaţiu fanteziei carităţii pentru a găsi noi modalităţi operative. În acest mod calea milostivirii va deveni tot mai concretă. Aşadar, nouă ni se cere să rămânem vigilenţi ca santinelele, pentru ca să nu se întâmple ca, în faţa sărăciilor produse de cultura bunăstării, privirea creştinilor să slăbească şi să devină incapabilă să privească la esenţial. A privi la esenţial. Ce înseamnă? A-l privi pe Isus, a-l privi pe Isus în cel înfometat, în cel închis, în cel bolnav, în cel gol, în cel care nu are loc de muncă şi trebuie să ducă înainte o familie. A-l privi pe Isus în aceşti fraţi şi surori ai noştri; a-l privi pe Isus în cel care este singur, trist, în cel care greşeşte şi are nevoie de sfat, în cel care are nevoie să se meargă cu El în tăcere pentru ca să se simtă în companie. Acestea sunt faptele pe care Isus ni le cere! A-l privi pe Isus în ei, în aceşti oameni. De ce? Pentru că astfel Isus mă priveşte pe mine, ne priveşte pe noi toţi.
***
Acum să trecem la un alt lucru.
În zilele trecute Domnul mi-a dat harul să vizitez Armenia, prima naţiune care a îmbrăţişat creştinismul, la începutul secolului al patrulea. Un popor care, în cursul lungii sale istorii, a mărturisit credinţa creştină cu martiriul. Aduc mulţumire lui Dumnezeu pentru această călătorie şi sunt foarte recunoscător preşedintelui Republicii Armenia, catholicosului Karekin al II-lea, patriarhului şi episcopilor catolici şi întregului popor armean pentru că m-au primit ca pelerin de fraternitate şi de pace.
Peste trei luni voi face, dacă va vrea Dumnezeu, o altă călătorie în Georgia şi Azerbaidjan, alte două ţări din regiunea caucaziană. Am primit invitaţia de a vizita aceste ţări dintr-un dublu motiv: pe de o parte să valorizeze rădăcinile creştine antice prezente în acele ţinuturi - mereu în spirit de dialog cu celelalte religii şi culturi - şi pe de altă parte să încurajez speranţe şi cărări de pace. Istoria ne învaţă că drumul păcii cere o mare tenacitate şi paşi continui, începând de la cei mici şi treptat făcându-i să crească, mergând unul în întâmpinarea altuia. Tocmai pentru aceasta dorinţa mea este ca toţi şi fiecare să dea propria contribuţie pentru pace şi reconciliere.
Fiind creştini suntem chemaţi să întărim între noi comuniunea fraternă, pentru a da mărturie Evangheliei lui Cristos şi pentru a fi plămadă a unei societăţi mai drepte şi solidare. Pentru aceasta, toată vizita a fost împărtăşită cu patriarhul suveran al Bisericii Apostolice Armene, care m-a găzduit frăţeşte timp de trei zile în casa lui.
Reînnoiesc îmbrăţişarea mea episcopilor, preoţilor, călugăriţelor şi călugărilor şi tuturor credincioşilor din Armenia. Fecioara Maria, Mama noastră, să-i ajute să rămână tari în credinţă, deschişi la întâlnire şi generoşi în faptele de milostenie. Mulţumesc.
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
sursa: ercis.ro
