Scrisoare circulară a ÎPS Aurel Percă de Ziua Arhidiecezei
LA MULŢI ANI, ARHIDIECEZĂ DE BUCUREȘTI!
La 27 aprilie a.c., Arhiepiscopia Romano-Catolică de București împlinește frumoasa vârstă de 137 de ani.
Arhiepiscopia a fost înființată de Papa Leon XIII, prin Bula Apostolică Praecipuum munus, avându-l ca prim arhiepiscop pe Mons. Ignazio Felice Paoli (1883-1885), după ce în precedență Biserica Catolică din Țara Românească a crescut prin grija misionarilor și activitatea vicarilor apostolici care au vegheat la păstrarea și transmiterea credinței catolice pe meleagurile ei.
Din sinteza istorică alăturată se poate vedea cum s-a născut și a evoluat credința creștină pe teritoriul actual al Arhidiecezei.
Celebrarea aniversării fondării Arhidiecezei noastre trebuie considerată un moment atât de important, încât trebuie înțeles în profunzime și trăit împreună cu întreaga comunitate diecezană.
De aceea Vă invit pe toți, preoți, călugări, călugărițe și credincioși de toate vârstele, să fiți în comuniune cu noi luni, 27 aprilie a.c., pe Maria TV și prin internet, pentru a aduce mulțumire lui Dumnezeu prin celebrarea Sfintei Liturghii pontificale la orele 10.30, pentru tot ceea ce a dăruit Bisericii noastre locale în cei 137 de ani, o istorie relativ scurtă, în comparație cu vechimea altor dieceze, dar lungă, pentru că duce tradițiile de la începuturile creștinismului din România și ne implică pe noi, cei de astăzi, pentru a continua seria faptelor minunate pe care le-au realizat predecesorii noștri.
Așa cum rezultă din scurta prezentare istorică a Arhidiecezei, putem spune că Biserica Catolică din Țara Românească a avut în decursul veacurilor o istorie destul de sinuoasă. Condițiile în care s-au aflat credincioșii catolici, situația misionarilor care au venit secole de-a rândul pentru a păstra și cultiva sămânța credinței, au făcut să existe mai multe forme de administrare teritorială a minorității catolice din această zonă geografică. La acestea se mai adaugă și contextul politic, care de multe ori a fost nefavorabil catolicilor. Cu toate acestea, au fost numeroși episcopi și preoți care s-au angajat cu mari jertfe ca această credință catolică să se mențină în rândul populației autohtone și să fie transmisă generațiilor viitoare.
Este un aniversar care ne invită la recunoștință și la bucurie pentru toate lucrările minunate realizate în acești ani de Domnul, dar este și un punct de plecare mai departe spre noi orizonturi. Întreaga comunitate a Arhidiecezei este chemată să scrie mai departe pagini frumoase de istorie în viața ei, așa cum au făcut-o predecesorii noștri. Biserica locală – arhidieceza – se edifică și se construiește prin puterea Sfântului Duh, dar și prin colaborarea activă a membrilor ei, chemați să fie „pietre vii” în edificiul acestei Case.
Sunt și eu un „umil lucrător”, venit de curând în marea și binecuvântata Familie a Arhidiecezei Romano-Catolice de București, ca „să mergem împreună”, pentru „a pune umărul” la această lucrare de zidire din voința Sfântului Părinte Papa Francisc, răspunzând la chemarea Domnului, pentru a contribui pe mai departe împreună cu dumneavoastră la această lucrare de răspândire, creștere și maturizare a credinței creștine catolice, cu speranța că Domnul ne va întări mereu cu harul său.
Urarea mea, alături de toate inimile, este de La mulți ani, Arhidieceză de București, și o acoperim cu bucuria credinței de a ne simți o adevărată comunitate diecezană numită și Biserică locală, „familie de familii”, angajați cu toții pentru realizarea „unui cer și a unui pământ nou”.
Preasfânta Fecioară Maria, patroana Arhidiecezei noastre, cu titlul de „Neprihănita Zămislire”, prin mijlocirea și prezența ei, să ne învețe să iubim comunitatea noastră diecezană și să ne arate calea unei apartenențe mereu proaspete la marea Familie a Fiului ei Isus, Biserica universală.
Sfântul Iosif, patronul Catedralei, „inima Arhidiecezei”, să ne mijlocească tăria și curajul de a orienta viața noastră mereu spre Dumnezeu, care este un Tată ce nu ne părăsește niciodată.
Cu binecuvântarea noastră arhierească la ceas aniversar,
† Aurel Percă
Arhiepiscop Mitropolit
* * *
Arhidieceza Romano-Catolică de București
(sinteză istorică)
Ultima provincie care a primit credința, civilizația și limba Romei, Dacia, a păstrat cu gelozie această zestre ce stă la temelia poporului român. Credința catolică, primită de timpuriu de locuitorii teritoriului actualei Arhiepiscopii Romano-Catolice de București, s-a maturizat lent printr-o susținută lucrarea misionară. Alături de preoții misionari (cum a fost Sfântul Epictet și ucenicul său Sfântul Astion), un rol important în transmiterea credinței l-au avut soldații, negustorii și chiar sclavii creștini veniți în ținuturile nord-dunărene. În timp ce Sfântul Niceta de Remesiana, episcopul dacilor, originar din Aquileia îi evangheliza pe strămoșii românilor, sfinții Ioan Cassian și Dionisie cel Mic, originari din Scythia Minor (Dobrogea), făceau operă misionară, monahală și culturală în Occident.
Între Papa Inocențiu al III-lea (1198-1216) și țarul regatului bulgaro-valah Ioniță Caloian-Assan (1198-1207) a avut loc o bogată corespondență diplomatico-bisericească. Cele 38 de scrisori, păstrate în Arhivele Vaticane, fac dovada conștiinței istorice a apartenenței la Biserica Romei a teritoriilor stăpânite de Ioniță și, implicit a prezenței de comunități catolice pe ambele maluri ale Dunării.
În anul 1227, cu un secol înainte de formarea Țării Românești (Valahia), prin strădaniile misionarilor dominicani a fost înființată Episcopia cumanilor (a Milcoviei). Pentru a o proteja de influențele străine, Papa Grigore al IX-lea a pus-o sub directa jurisdicție a Sfântului Scaun (1229). Acest prim episcopat catolic, în ciuda scurtei sale existențe, rămâne o paradigmă pentru viața catolică în teritoriul actual al Arhidiecezei de București.
Continuitatea elementului catolic în Țara Românească se datorează operei ordinelor mendicante: dominicani și franciscani. La cererea suveranilor vecini, au fost fondate Episcopiile de Severin (1380) și de Argeș (1381). Viața catolică s-a dezvoltat mai ales în jurul mănăstirilor franciscane de la Târgoviște, Câmpulung Muscel, Râmnicu Vâlcea și București („Bărățiile”). La umbra lor s-au înfiripat și primele opere sociale și culturale, după modelele europene. Nu de puține ori activitatea călugărilor a fost elogiată de domnii valahi.
Necesitatea unor forțe misionare stabile, într-un teritoriu supus constant presiunilor vecinilor, a determinat Congregația Misionară De Propaganda Fide să fondeze Custodia Fraților Minori ai Bulgariei și Valahiei (1624). Nu de puține ori călugării misionari și vizitatorii apostolici au îndeplinit misiuni diplomatice, în numele principilor valahi, la curțile regilor vecini precum și în Occident. Tot ei sunt autorii primelor relatări despre viața și credința catolicilor, raporturile cu lumea ortodoxă, despre evenimentele politice mai importante, războaie, calamități naturale etc.
Conform documentelor din arhiva istorica a Propagandei, până în anul 1732 catolicii din Valahia se aflau sub jurisdicția canonică a Episcopului de Bacău. În practică, de soarta catolicilor din Valahia se ocupau Episcopii catolici de Sofia și de Nicopole, cu însărcinarea de vizitatori apostolici. În 1732, Sfântul Scaun l-a numit pe episcopul de Nicopole „Vicar Apostolic al Valahiei ad nutum et Sedis Apostolicae beneplacitum”. După o jumătate de secol, în anul 1782, Episcopul de Nicopole, din cauza greutăților întâmpinate din partea turcilor, s-a mutat la București. În același an au sosit la București și primii misionari din Congregația Pasioniștilor, pentru a întări activitatea seculară a călugărilor franciscani. De-a lungul secolului al XIX-lea, Episcopii de Nicopole și Vicari Apostolici ai Valahiei au fost aleși dintre călugării pasioniști. Chiar de la începutul sec. al XIX-lea, pasioniștii și-au început opera socială, dedicată cu precădere activității școlare. Chemarea la București a „damelor engleze” (Institutul Sfânta Maria) și a călugărilor învățători (Frații Școlilor Creștine, „Bruderii”), la mijlocul sec. al XIX-lea a constituit un puternic stimulent pentru învățământul românesc aflat la începutul perioadei sale moderne.
După tratative îndelungate, la 27 aprilie 1883, cu breva apostolică Praecipuum munus, Papa Leon al XIII-lea a înființat Arhiepiscopia Romano-Catolică de București, numind în scaunul episcopal din capitala României independente pe Mons. Ignazio Felice Paoli, ctitor al Catedralei „Sfântul Iosif” din București.
Crearea Arhiepiscopiei de București (și a Episcopiei de Iași în 1884) se situează în prelungirea actului de la 9 mai 1877, Independența României, fiind în același timp un sprijin pentru consolidarea ei. Prin crearea acestor structuri ecleziale latine, în epoca modernă, România intra în concertul națiunilor independente și civilizate ale Europei, în care dinamica religiilor nu era deloc indiferentă.
În 1920 s-au stabilit relațiile diplomatice între România și Sfântul Scaun și a sosit în capitala țării primul Nunțiu Apostolic, Mons. Francesco Marmaggi. În 1927 a fost semnat Concordatul, iar la 5 iunie 1930, prin bula Sollemni Conventione, Papa Pius al XI-lea a stabilit ierarhia catolică, pentru toate riturile din Regatul României. Arhiepiscopia Romano-Catolică de București a devenit Scaun Mitropolitan. În scurta perioadă care a urmat până la conflagrația mondială și flagelul comunismului, viața catolică s-a intensificat atât în planul material (construcții de biserici, opere sociale etc.), cât și în cel spiritual.
După anul 1948, clerul și credincioșii Arhiepiscopiei de București și-au început lungul calvar al persecuțiilor. S-au închis mănăstirile catolice, au fost confiscate școlile, a fost decapitată ierarhia și distrusă opera socială. Tributul plătit pentru păstrarea credinței catolice a fost considerabil. Mărturiile eroice oferite de Episcopul martir Anton Durcovici (beatificat la 17 mai 2014) și Mons. Vladimir Ghika, martir (beatificat la 31 august 2013), sunt printre cele mai elocvente pagini ale martirologiului acelor vremuri. Mai puțin cunoscute sunt suferințele ascunse ale simplilor credincioși, intimidările și batjocurile la care au fost supuși, nedreptățile care li s-au făcut doar pentru vina de a fi catolici.
La 25 octombrie 1984, Papa Ioan Paul al II-lea l-a numit pe Mons. Ioan Robu, Rector al Institutului Teologic din Iași, Episcop titular de Celle in Proconsulari și Administrator Apostolic al Arhiepiscopiei Romano-Catolice de București. În anii următori, Episcopul Ioan Robu a deschis câteva parohii noi, a transpus hotărârile Concilului Vatican II în viața Bisericii locale, a înflăcărat speranțele catolicilor din Arhidieceză și din țară.
Aflând despre cele întâmplate în România în decembrie 1989, despre cei morți pentru înlăturarea regimului comunist, Papa Ioan Paul al II-lea a spus: „Dumnezeu să binecuvânteze iubita națiune română!”. Cu această binecuvântare a început lungul și freneticul drum al refacerii Bisericii locale; în data de 29 aprilie 1990, Mons. Robu a fost instalat Arhiepiscop Mitropolit de București.
Între 7 și 9 mai 1999, Papa Ioan Paul al II-lea ne-a vizitat țara, i-a sărutat pământul, ne-a vorbit limba. Punctul culminant al vizitei a fost celebrarea Sfintei Liturghii, în Parcul Izvor din București, cu participarea a sute de mii de oameni veniți din toate colțurile țării. Au fost trei zile de har și binecuvântare, în care românii și-au arătat partea frumoasă și nobilă a sufletului și au implorat „unitate! unitate! unitate!”.
La 8 decembrie 2003, în Catedrala „Sfântul Iosif” din București a primit consacrarea arhiepiscopală Mons. Cornel Damian, care a devenit „episcop auxiliar”. Vreme de 16 ani l-a însoțit pe IPS Ioan Robu, cu multă dăruire, în munca pastorală.
Ambii ierarhi au străbătut de nenumărate ori drumurile dintre Turnu Severin și Sulina (puncte extreme ale Arhidiecezei), dintre București, Roma și alte scaune episcopale din țară și de pe mapamond, pentru întărirea credinței catolice și a activităților caritativ-misionare.
Pe 11 ianuarie 2019 o veste bună a străbătut, din nou, „grădina Maicii Domnului”: Papa Francisc va veni în România în perioada 31 mai – 2 iunie. Vizita a avut, în primul rând, un caracter pastoral, dar nu a fost lipsită de valențe ecumenice. Sub motoul „Să mergem împreună!”, Sanctitatea Sa, Papa Francisc, a celebrat Sfânta Liturghie în Catedrala „Sfântul Iosif” din București și a vizitat orașele Iași, Blaj precum și Sanctuarul marian de la Șumuleu Ciuc.
IPS Ioan Robu, după 36 de ani de rodnică și neobosită activitate, la 11 ianuarie 2020 i-a încredințat cârja pastorală IPS Aurel Percă, numit Arhiepiscop Mitropolit de București de Papa Francisc, la 21 noiembrie 2019.
Arhidieceza Romano-Catolică de București:
arhiepiscopii, episcopii, administratorii apostolici şi ordinarii substituti
1. Ignazio Felice Paoli, CP: 1883 – 1885
2. Paolo Giuseppe Palma, CP: 1885 – 1892
Costantino Costa, CP (adm. ap.): 1889 – 1892
Basilio Laureri (adm. ap.): 1892 – 1894
3. Otto Zardetti, OSB: 1894 – 1895
Dominic Jaquet, OFMConv (adm. ap.): 1895 – 1896
4. Francisc Xaveriu von Hornstein: 1896 – 1905
5. Raymund Netzhammer, OSB: 1905 – 1924
Alexandru Theodor Cisar (adm. ap.): 1924
6. Alexandru Theodor Cisar: 1925 – 1949
Anton Durcovici (adm. ap.): 1949
Alexandru Theodor Cisar, (adm. ap.): 1949 – 1950
Iosif Schubert (ord. subst.): 1950 – 1951
Ieronim Menges (ord. subst.): 1951 – 1952
Traian Stanislau Jovanelli (vicar gen.): 1952 – 1953 iulie
Alexandru Theodor Cisar (Arhiep.): 1 iulie 1953 – 1954 7 ianuarie
Traian Stanislau Jovanelli (vicar gen.): 1954 – 1961
Francisc Augustin (ord. subst.): 1961 – 1983
Ioan Robu (adm. diecezan și adm. ap.): 1983 – 1990
7. Ioan Robu: 1990 – 2019
Cornel Damian (episcop auxiliar și vicar gen.): 2003 –
8. Aurel Percă: 2019 –
preluare: angelus.com.ro
