Papa Francisc: Audienţa generală de miercuri, 20 octombrie 2021
Cateheze despre Scrisoarea către Galateni: 12. Libertatea se realizează în caritate
Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!
În aceste zile vorbim despre libertatea credinţei, ascultând Scrisoarea către Galateni. Dar mi-a venit în minte ceea ce spunea Isus despre spontaneitatea şi libertatea copiilor, când acest copil a avut libertatea de a se apropia şi de a se mişca de parcă era acasă la el... Şi Isus ne spune: "Şi voi, dacă nu deveniţi asemenea copiilor, nu veţi intra în împărăţia cerurilor". Curajul de a ne apropia de Domnul, de a fi deschişi faţă de Domnul, de a nu ne teme de Domnul: eu îi mulţumesc acestui copil pentru lecţia pe care ne-a dat-o nouă tuturor. Şi Domnul să-l ajute în limitarea sa, în creşterea sa pentru că a dat această mărturie care i-a venit din inimă. Copiii nu au un traducător automat de la inimă la viaţă: inima merge înainte.
Apostolul Paul, cu Scrisoarea către Galateni, puţin câte puţin ne introduce în marea noutate a credinţei, lent. Este cu adevărat o mare noutate, pentru că nu reînnoieşte numai vreun aspect al vieţii, ci ne duce înăuntrul acelei "vieţi noi" pe care am primit-o cu Botezul. Acolo s-a revărsat asupra noastră darul cel mai mare, acela de a fi fii ai lui Dumnezeu. Renăscuţi în Cristos, am trecut de la o religiozitate făcută din precepte la credinţa vie, care îşi are centrul în comuniunea cu Dumnezeu şi cu fraţii, adică în caritate. Am trecut de la sclavia fricii şi a păcatului la libertatea fiilor lui Dumnezeu. Încă o dată cuvântul libertate.
Să încercăm astăzi să înţelegem mai bine care este pentru apostol inima acestei libertăţi. Paul afirmă că ea este cu totul altceva decât "un pretext pentru trup" (Gal 5,13): adică libertatea nu este o viaţă libertină, conform trupului sau conform instinctului, a voinţelor individuale şi a propriilor pulsiuni egoiste; dimpotrivă, libertatea lui Isus ne conduce să fim - scrie apostolul - "unii în slujba celorlalţi" (ibid.). Dar acesta este sclavie? Eh da, libertatea în Cristos are ceva "sclavie", ceva dimensiune care ne duce la slujire, la trăirea pentru alţii. Cu alte cuvinte, adevărata libertate se exprimă pe deplin în caritate. Încă o dată ne aflăm în faţa paradoxului evangheliei: suntem liberi în slujire, nu în a face ceea ce vrem. Suntem liberi în slujire şi acolo vine libertatea; ne aflăm pe deplin în măsura în care ne dăruim. Ne aflăm pe deplin pe noi în măsura în care ne dăruim, avem curajul de a ne dărui; posedăm viaţa dacă o pierdem (cf. Mc 8,35). Aceasta este evanghelie pură.
Dar cum se explică acest paradox? Răspunsul apostolului este pe atât de simplu pe cât de angajant: "prin iubire" (Gal 5,13). Nu există libertate fără iubire. Libertatea egoistă de a face ceea ce vreau nu este libertate, pentru că se întoarce asupra ei însăşi, nu este rodnică. Iubirea lui Cristos ne-a eliberat şi tot iubirea ne eliberează de sclavia cea mai rea, cea a eu-lui nostru; de aceea libertatea creşte cu iubirea. Dar atenţie: nu cu iubire intimistă, cu iubirea de telenovelă, nu cu patima care caută pur şi simplu ceea ce ne convine şi ne place, ci cu iubirea pe care o vedem în Cristos, caritatea: aceasta este iubirea cu adevărat liberă şi eliberatoare. Este iubirea care străluceşte în slujirea gratuită, modelată după iubirea lui Isus, care spală picioarele discipolilor săi şi spune: "V-am dat exemplu ca şi voi să faceţi aşa cum v-am făcut eu" (In 13,15). A ne sluji unii pe alţii.
Aşadar, pentru Paul libertatea nu este "a face ceea ce pare şi place". Acest tip de libertate, fără un scop şi fără referinţe, ar fi o libertate goală, o libertate de circ: nu merge. Şi de fapt lasă golul înăuntru: de câte ori, după ce am urmat numai instinctul, ne dăm seama că rămânem cu un mare gol înăuntru şi că am folosit rău comoara libertăţii noastre, frumuseţea de a putea alege adevăratul bine pentru noi şi pentru alţii. Numai această libertate este deplină, concretă şi ne inserează în viaţa reală de fiecare zi. Adevărata libertate ne eliberează mereu, în schimb atunci când căutăm acea libertate a lui "ceea ce îmi place şi nu-mi place", la sfârşit rămânem goi.
Într-o altă scrisoare, Prima Scrisoare către Corinteni, apostolul răspunde celui care susţine o idee greşită de libertate. "Toate sunt permise!", spun aceştia. "Dar nu toate sunt de folos", răspunde Paul. "Toate sunt permise, dar nu toate edifică", reafirmă apostolul. Care după aceea adaugă: "Nimeni să nu-şi caute propriile interese, ci ale altuia" (1Cor 10,23-24). Aceasta este regula pentru a demasca orice libertate egoistă. De asemenea, celui care este tentat să reducă libertatea numai la propriile gusturi, Paul îi pune în faţă exigenţa iubirii. Libertatea condusă de iubire este singura care îi face liberi pe alţii şi pe noi înşine, care ştie să asculte fără a impune, care ştie să iubească fără să constrângă, care edifică şi nu distruge, care nu-i exploatează pe alţii pentru propriile satisfacţii şi le face binele fără a căuta propriul folos. Aşadar, dacă libertatea nu este în slujba - acesta este testul - dacă libertatea nu este în slujba binelui riscă să fie sterilă şi să nu aducă rod. În schimb, libertatea însufleţită de iubire conduce spre cei săraci, recunoscând în feţele lor faţa lui Cristos. De aceea slujirea unora faţă de alţii îi permite lui Paul, scriind galatenilor, să facă o subliniere care nu este deloc secundară: astfel, vorbind despre libertatea pe care ceilalţi apostoli i-au dat-o pentru a evangheliza, subliniază că i-au recomandat numai un lucru: să-şi amintească de săraci (cf. Gal 2,10). Este interesant acest lucru. Când după acea luptă ideologică între Paul şi apostoli s-au pus de acord, ce i-au spus apostolii: "Mergi înainte, mergi înainte şi nu uita de săraci", adică libertatea ta de predicator să fie o libertate în slujba altora, nu pentru tine însuţi, de a face ceea ce îţi place.
În schimb ştim că una din concepţiile moderne mai răspândite despre libertate este aceasta: "libertatea mea se termină acolo unde începe libertatea ta". Dar aici lipseşte relaţia, raportul! Este o viziune individualistă. În schimb, cel care a primit darul eliberării realizate de Isus nu poate crede că libertatea constă în a sta departe de ceilalţi, simţindu-i ca deranjuri, nu poate vedea fiinţa umană baricadată în ea însăşi, ci inserată mereu într-o comunitate. Dimensiunea socială este fundamentală pentru creştini şi le permite să privească la binele comun şi nu la interesul privat.
Mai ales în acest moment istoric, avem nevoie să redescoperim dimensiunea comunitară, nu individualistă, a libertăţii: pandemia ne-a învăţat că avem nevoie unii de alţii, dar nu este suficient să ştim asta, trebuie să alegem asta în fiecare zi concret, să decidem cu privire la acel drum. Spunem şi credem că ceilalţi nu sunt o piedică în calea libertăţii mele, ci sunt posibilitatea pentru a o realiza pe deplin. Pentru că libertatea noastră se naşte din iubirea lui Dumnezeu şi creşte în caritate.
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
preluare: ercis.ro
