Papa Francisc: Audienţa generală de miercuri, 12 mai 2021
Cateheze despre rugăciune: 33. Lupta rugăciunii
Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!
Sunt bucuros să reiau această întâlnire faţă în faţă, pentru că vă spun un lucru: nu este frumos să vorbeşti în faţa a nimic, a unei telecamere. Nu este frumos. Şi acum, după atâtea luni, graţie curajului Monseniorului Sapienza - care a spus: "Nu, o facem aici" - suntem reuniţi aici. Şi bun Monseniorul Sapienza! Şi a găsi oamenii, şi a vă găsi pe voi, fiecare cu propria istorie, oameni care vin din toate părţile, din Italia, din Statele Unite, din Columbia, apoi din mica echipă de fotbal a patru frăţiori elveţieni - cred - că sunt aici... patru. Lipseşte surioara, sperăm să ajungă... Şi să vă văd pe fiecare dintre voi mie îmi face plăcere, pentru că toţi suntem fraţi în Domnul şi a ne privi ne ajută să ne rugăm unul pentru altul. Şi oamenii care sunt departe, dar mereu se apropie. Nelipsita soeur Geneviève care vine de la Lunapark, oameni care muncesc: sunt mulţi şi toţi sunt aici. Mulţumesc pentru prezenţa voastră şi pentru vizita voastră. Duceţi tuturor mesajul papei. Mesajul papei este că eu mă rog pentru toţi, şi cer să vă rugaţi pentru mine uniţi în rugăciune.
Şi vorbind despre rugăciune, rugăciunea creştină, ca toată viaţa creştină, nu este o "plimbare". Niciunul din marii oameni ai rugăciunii pe care-i întâlnim în Biblie şi în istoria Bisericii nu a avut o rugăciune "comodă". Da, ne putem ruga ca papagalii - bla, bla, bla, bla, bla, bla - dar aceasta nu este rugăciune. Desigur, rugăciunea dăruieşte o mare pace, însă printr-o luptă interioară, uneori dură, care poate însoţi chiar perioade lungi ale vieţii. A ne ruga nu este un lucru uşor şi pentru aceasta noi fugim de rugăciune. De fiecare dată când vrem să o facem, imediat ne vin în minte atâtea alte activităţi, care în acel moment apar mai importante şi mai urgente. Asta mi se întâmplă şi mie: merg să mă rog un pic... Şi nu, trebuie să fac asta şi aia... Noi fugim de rugăciune, nu ştiu de ce, dar este aşa. Aproape întotdeauna, după ce am amânat rugăciunea, ne dăm seama că acele lucruri nu erau deloc esenţiale şi că eventual am irosit timpul. Duşmanul ne înşală aşa.
Toţi bărbaţii şi femeile ai lui Dumnezeu prezintă nu numai bucuria rugăciunii, ci şi greutatea şi truda pe care ea o poate procura: în unele momente este o luptă dură a respecta timpurile şi modurile rugăciunii. Unii sfinţi au dus înainte această luptă mulţi ani fără a simţi niciun gust, fără a-i percepe utilitatea. Tăcerea, rugăciunea, concentrarea sunt exerciţii dificile şi uneori natura umană se răzvrăteşte. Am prefera să stăm în orice parte al lumii, dar nu acolo, în acea bancă din biserică pentru a ne ruga. Cine vrea să se roage trebuie să-şi aducă aminte că nu este uşoară credinţa şi uneori înaintează într-un întuneric aproape total, fără puncte de referinţă. Există momente ale vieţii de credinţă care sunt întunecate şi pentru aceasta unii sfinţi le numesc: "Noaptea întunecată", pentru că nu se simte nimic. Însă eu continui să mă rog.
Catehismul prezintă o lungă serie de duşmani ai rugăciunii, cei care fac dificilă rugăciunea, care pun dificultăţi (cf. nr. 2726-2728). Unii se îndoiesc că ea poate ajunge cu adevărat la Cel Atotputernic: dar de ce Dumnezeu stă în tăcere? Dacă Dumnezeu este Atotputernic, ar putea spune două cuvinte şi ar putea termina istoria. În faţa incomprehensibilităţii divinului, alţii bănuiesc că rugăciunea este o simplă operaţiune psihologică; eventual ceva ce este util, dar nu adevărat şi nici necesar: şi chiar am putea fi practicanţi fără să fim credincioşi. Şi aşa mai departe, atâtea explicaţii.
Însă cei mai răi duşmani ai rugăciunii sunt înăuntrul nostru. Catehismul îi numeşte aşa: "descurajarea în faţa uscăciunilor noastre, tristeţea de a nu da totul Domnului pentru că avem «multe avuţii», decepţia că nu ni se împlinesc rugile după vrerea noastră, rănirea orgoliului care se înţepeneşte în nevrednicia noastră de oameni păcătoşi, alergia la gratuitatea rugăciunii" (nr. 2728). Este vorba în mod clar de o listă sumară, care ar putea să fie lungită.
Ce se poate face în timpul ispitei, când totul pare să şovăie? Dacă inspectăm istoria spiritualităţii, observăm imediat cum maeştrii sufletului aveau foarte clară situaţia pe care am descris-o. Pentru a o depăşi, fiecare dintre ei a oferit unele contribuţii: un cuvânt de înţelepciune, sau o sugestie pentru a înfrunta timpurile pline de dificultăţi. Nu este vorba atât de teorii elaborate la masa verde, nu, cât mai ales de sfaturi născute din experienţă, care arată importanţa de a rezista şi de a persevera în rugăciune.
Ar fi interesant să se treacă în revistă măcar unele din aceste sfaturi, pentru că fiecare merită să fie aprofundat. De exemplu, Exerciţiile spirituale ale Sfântului Ignaţiu de Loyola sunt o broşură de mare înţelepciune, care învaţă să se facă ordine în propria viaţă. Face să se înţeleagă că vocaţia creştină este militare, este decizie de a sta sub steagul lui Isus Cristos şi nu sub cel al diavolului, căutând să se facă binele chiar şi atunci când acest lucru devine dificil.
În timpurile de încercare este bine să ne amintim că nu suntem singuri, că veghează cineva alături de noi şi ne ocroteşte. Şi Sfântul Anton abate, fondatorul monahismului creştin, în Egipt, a înfruntat momente teribile, în care rugăciunea se transforma în luptă dură. Biograful său, Sfântul Atanasiu, episcop de Alexandria, relatează că unul din cele mai rele episoade s-au întâmplat sfântului eremit pe la vârsta de treizeci şi cinci de ani, vârstă de mijloc care comportă pentru mulţi o criză. Anton a fost tulburat de acea încercare, dar a rezistat. Când în sfârşit a revenit seninul, s-a adresat Domnului său cu un ton aproape de reproş: "Unde erai? De ce n-ai venit imediat pentru a pune capăt suferinţelor mele?". Şi Isus a răspuns: "Anton, eu eram acolo. Însă aşteptam să te văd luptând" (Viaţa lui Anton, 10). Lupta în rugăciune. Şi de atâtea ori rugăciunea este o luptă. Îmi vine în amintire un lucru pe care l-am trăit îndeaproape, când eram în cealaltă dieceză. Era un cuplu care avea o fiică de nouă ani, cu o boală pe care medicii nu ştiau ce era. Şi la sfârşit, în spital, medicul i-a spus mamei: "Doamnă, chemaţi-l pe soţul dumneavoastră". Şi soţul era la muncă; erau muncitori, lucrau în fiecare zi. Şi a spus tatălui: "Fetiţa nu trece noaptea. Este o infecţie, nu putem să facem nimic". Acel om, probabil că nu mergea în fiecare duminică la Liturghie, însă avea o credinţă mare. A ieşit plângând, a lăsat-o pe soţie acolo cu fetiţa în spital, a luat trenul şi a făcut şaptezeci de kilometri de distanţă spre Bazilica Sfintei Fecioare Maria de Luján, patroana Argentinei. Şi acolo - bazilica era deja închisă, era aproape zece noaptea, seara - el s-a agăţat de grilajele bazilicii şi toată noaptea a rugat-o pe Sfânta Fecioară Maria, luptând pentru sănătatea fiicei. Aceasta nu este o fantezie; am văzut eu asta! Am văzut eu asta. Luptând acel om acolo. La sfârşit, la şase dimineaţa, s-a deschis biserica şi el a intrat s-o salute pe Sfânta Fecioară Maria: toată noaptea "luptând" şi apoi s-a întors acasă. Când a ajuns, a căutat-o pe soţie, însă n-a găsit-o şi s-a gândit: "A plecat. Nu, Sfânta Fecioară Maria nu-mi poate face asta". Apoi a găsit-o, zâmbitoare, care spunea: "Nu ştiu ce s-a întâmplat; medicii spun că s-a schimbat aşa şi că acum este vindecată". Acel om luptând cu rugăciunea a avut harul Sfintei Fecioare Maria. Sfânta Fecioară Maria l-a ascultat. Şi acest lucru l-am văzut eu: rugăciunea face minuni, pentru că rugăciunea merge chiar în centrul duioşiei lui Dumnezeu care ne iubeşte ca un tată. Şi când nu ne acordă harul, ne va acorda un alt har pe care îl vom vedea după aceea cu timpul. Însă mereu este nevoie de luptă în rugăciune pentru a cere harul. Da, uneori cerem un har de care avem nevoie, însă îl cerem aşa, fără voinţă, fără a lupta, dar nu se cer aşa lucrurile serioase. Rugăciunea este o luptă şi Domnul este mereu cu noi.
Dacă într-un moment de orbire nu reuşim să observăm prezenţa sa, vom reuşi în viitor. Ni se va întâmpla şi nouă să repetăm aceeaşi frază pe care a spus-o într-o zi patriarhul Iacob: "Într-adevăr, Domnul este în locul acesta şi eu nu ştiam" (Gen 28,16). La sfârşitul vieţii noastre, îndreptându-ne privirea în urmă, şi noi vom putea spune: "Credeam că sunt singur, dar nu, nu eram singur: Isus era cu mine". Toţi vom putea spune asta.
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
Preluare: ercis.ro
