Mesajul Sfântului Părinte Francisc pentru Ziua Mondială a Bunicilor şi a Bătrânilor (25 iulie 2021)
"Eu sunt cu tine în toate zilele”
Dragă bunicule, dragă bunică!
"Eu sunt cu tine în toate zilele” (cf. Mt 28,20) este promisiunea pe care Domnul a făcut-o discipolilor înainte de a se înălţa la cer şi pe care astăzi ţi-o repetă şi ţie, dragă bunicule şi dragă bunică. Ţie. "Eu sunt cu tine în toate zilele” sunt şi cuvintele pe care ca episcop de Roma şi ca bătrân ca şi tine aş vrea să ţi le adresez cu ocazia acestei prime Zi Mondială a Bunicilor şi a Bătrânilor: toată Biserica este aproape de tine - să spunem mai bine, este aproape de noi -: se preocupă de tine, te iubeşte şi nu vrea să te lase singur!
Ştiu bine că acest mesaj ajunge la tine într-un timp dificil: pandemia a fost o furtună neaşteptată şi furioasă, o încercare dură care s-a abătut asupra vieţii fiecăruia, dar care nouă, bătrânilor, ne-a rezervat un tratament special, un tratament mai dur. Foarte mulţi dintre noi s-au îmbolnăvit şi mulţi au plecat dintre noi, sau au văzut stingându-se viaţa propriilor soţi sau a celor dragi, prea mulţi au fost constrânşi la singurătate pentru un timp foarte îndelungat, izolaţi.
Domnul cunoaşte fiecare dintre suferinţele noastre din acest timp. El este alături de cei care trăiesc experienţa dureroasă de a fi puşi deoparte; singurătatea noastră - făcută mai dură de pandemie - nu-i este indiferentă. O tradiţie relatează că şi Sfântul Ioachim, bunicul lui Isus, a fost îndepărtat din comunitatea sa pentru că nu avea copii; viaţa sa - ca aceea a soţiei sale Ana - era considerată inutilă. Însă Domnul i-a trimis un înger pentru a-l mângâia. În timp ce el, întristat, rămânea în afara porţilor cetăţii, i-a apărut un trimis al Domnului pentru a-i spune: "Ioachim! Ioachim! Domnul a ascultat rugăciunea ta insistentă”[1]. Giotto, într-o frescă vestită a sa[2], pare să situeze scena în timpul nopţii, una din acele multe nopţi fără somn, populate de amintiri, preocupări şi dorinţe cu care mulţi dintre noi sunt obişnuiţi.
Însă şi atunci când totul pare întuneric, ca în aceste luni de pandemie, Domnul continuă să trimită îngeri pentru a mângâia singurătatea noastră şi pentru a ne repeta: "Eu sunt cu tine în toate zilele”. Ţi-o spune ţie, mi-o spune mie, tuturor. Acesta este sensul acestei zile pe care am voit ca să se celebreze pentru prima dată chiar în acest an, după o lungă izolare şi o reluare a vieţii sociale încă lentă: ca fiecare bunic, fiecare bătrân, fiecare bunică, fiecare bătrână - în special cel care dintre noi este mai singur - să primească vizita unui înger!
Uneori ei vor avea faţa nepoţilor noştri, alteori ale celor din familie, ale prietenilor din totdeauna sau ale celor pe care i-am cunoscut chiar în acest moment dificil. În această perioadă am învăţat să înţelegem cât sunt de importante pentru fiecare dintre noi îmbrăţişările şi vizitele, şi cât mă întristează faptul că în unele locuri acestea încă nu sunt posibile!
Însă Domnul ne trimite mesagerii săi şi prin cuvântul lui Dumnezeu, pe care el face să nu lipsească niciodată în viaţa noastră. Să citim în fiecare zi o pagină din Evanghelie, să ne rugăm cu Psalmii, să citim Profeţii! Vom rămâne înduioşaţi de fidelitatea Domnului. Scriptura ne va ajuta să înţelegem şi ceea ce Domnul cere astăzi de la viaţa noastră. De fapt, el trimite lucrători în via sa la orice oră a zilei (cf. Mt 20,1-16), în fiecare perioadă a vieţii. Eu însumi pot da mărturie că am primit chemarea de a deveni episcop de Roma când ajunsesem, ca să spunem aşa, la vârsta pensionării şi îmi imaginam deja că nu mai pot face multe lucruri noi. Domnul este mereu aproape de noi, mereu, cu noi invitaţii, cu noi cuvinte, cu mângâierea sa, dar mereu este aproape de noi. Voi ştiţi că Domnul este veşnic şi nu iese la pensie niciodată, niciodată.
În Evanghelia lui Matei, Isus le spune apostolilor: "Aşadar, mergând, faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-i să ţină toate câte v-am poruncit” (28,19-20). Aceste cuvinte ne sunt adresate şi nouă şi ne ajută să înţelegem mai bine că vocaţia noastră este aceea de a păstra rădăcinile, de a transmite tinerilor credinţa şi de a ne îngriji de cei mici. Ascultaţi bine: care este vocaţia noastră astăzi, la vârsta noastră? A păstra rădăcinile, a transmite tinerilor credinţa şi a ne îngriji de cei mici. Nu uitaţi asta.
Nu contează câţi ani ai, dacă încă lucrezi sau nu, dacă ai rămas singur sau ai o familie, dacă ai devenit bunică sau bunic de tânăr sau mai târziu cu anii, dacă încă eşti autonom sau dacă ai nevoie să fii asistat, pentru că nu există o vârstă pentru a ieşi la pensie de la misiunea de a vesti evanghelia, de la misiunea de a transmite nepoţilor tradiţiile. Este nevoie să pornim la drum şi, mai ales, să ieşim din noi înşine pentru a întreprinde ceva nou.
Aşadar, există o vocaţie reînnoită şi pentru tine într-un moment crucial al istoriei. Te vei întreba: Dar cum este posibil? Energiile mele se epuizează şi nu cred că pot face multe lucruri. Cum pot începe să mă comport în manieră diferită când obişnuinţa a devenit regula existenţei mele? Cum pot să mă dedic celui care este mai sărac atunci când deja am atâtea gânduri pentru familia mea? Cum pot lărgi privirea mea dacă nici măcar nu-mi este permis să ies din locuinţa în care trăiesc? Singurătatea mea nu este un bolovan prea greu? Câţi dintre voi îşi pun această întrebare: Singurătatea mea nu este un bolovan prea greu? Însuşi Isus a auzit adresându-i-se o întrebare de acest tip din partea lui Nicodim, care l-a întrebat: "Cum poate să se nască un om când este bătrân?” (In 3,4). Asta se poate întâmpla, răspunde Domnul, deschizând propria inimă la lucrarea Duhului Sfânt care suflă unde vrea. Duhul Sfânt, cu acea libertate pe care o are, merge peste tot şi face tot ceea ce vrea.
Aşa cum am repetat de mai multe ori, din criza în care se află lumea nu vom ieşi la fel: vom ieşi mai buni sau mai răi. Şi "să dea Dumnezeu ca [...] să nu fi fost încă un alt eveniment grav de la care n-am fost capabili să învăţăm - noi suntem tari de cap! - Să nu uităm de bătrânii morţi din cauza lipsei aparatelor de respirat [...]. Să nu fie inutilă o durere aşa de mare, să facem un salt spre un nou mod de a trăi şi să descoperim o dată pentru totdeauna că avem nevoie şi suntem datori unii faţă de alţii, pentru ca să se renască omenirea” (Enciclica Fratelli tutti, 35). Nimeni nu se salvează singur. Datori unii faţă de alţii. Cu toţii fraţi.
În această perspectivă, aş vrea să-ţi spun că este nevoie de tine pentru a construi, în fraternitate şi în prietenie socială, lumea de mâine: aceea în care vom trăi - noi cu copiii şi nepoţii noştri - când furtuna se va potoli. Toţi "trebuie să fim parte activă în reabilitarea şi în sprijinirea societăţilor rănite” (ibid., 77). Între diferiţii pilaştri care vor trebui să susţină această nouă construcţie există trei pe care tu, mai bine decât alţii, poţi ajuta să fie aşezaţi. Trei pilaştri: visele, amintirea şi rugăciunea. Apropierea Domnului va dărui forţa pentru a întreprinde un nou drum şi celor mai fragili dintre noi, pe străzile visului, amintirii şi rugăciunii.
Profetul Ioel a rostit odată această promisiune: "Bătrânii voştri vor avea vise şi tinerii voştri vor avea viziuni” (3,1). Viitorul lumii este în această alianţă dintre tineri şi bătrâni. Cine, dacă nu tinerii, pot lua visele bătrânilor şi să le ducă înainte? Însă pentru aceasta este necesar să continuăm să visăm: în visele noastre de dreptate, de pace, de solidaritate se află posibilitatea ca tinerii noştri să aibă viziuni noi şi să se poată construi împreună viitorul. Este necesar ca şi tu să dai mărturie că este posibil să ieşim reînnoiţi dintr-o experienţă de încercare. Şi sunt sigur că nu va fi unica, pentru că în viaţa ta ai avut multe din acestea şi ai reuşit să ieşi din ele. Învaţă şi din acea experienţă să ieşi din ea acum.
Pentru aceasta, visele sunt împletite cu amintirea. Mă gândesc cât de preţioasă este cea dureroasă a războiului şi cât de mult pot învăţa din ea noile generaţii cu privire la valoarea păcii. Şi tu eşti cel care transmiţi asta, care ai trăit durerea războaielor. A aminti este o adevărată misiune a fiecărui bătrân: amintirea, şi a duce altora amintirea. Edith Bruck, care a supravieţuit în drama Shoah-ului, a spus că "chiar şi luminarea unei singure conştiinţe merită truda şi durerea de a ţine vie amintirea a ceea ce a fost - şi continuă -. Pentru mine amintirea înseamnă a trăi”[3]. Mă gândesc şi la bunicii mei şi la cei care dintre voi au trebuit să emigreze şi ştiu cât de obositor este a părăsi propria casă, aşa cum facă şi astăzi mulţi în căutarea unui viitor. Probabil că pe unii dintre ei îi avem alături şi se îngrijesc de noi. Această amintire poate ajuta la construirea unei lumi mai umane, mai primitoare. Însă amintirea nu se poate construi; fără temelii tu nu vei construi niciodată o casă. Niciodată. Şi temeliile vieţii sunt amintirea.
În sfârşit rugăciunea. Aşa cum a spus odată predecesorul meu, Papa Benedict, bătrân sfânt care continuă să se roage şi să lucreze pentru Biserică, a spus aşa: "Rugăciunea bătrânilor poate ocroti lumea, ajutând-o probabil în mod mai incisiv decât strădania atâtora”[4]. Asta a spus pe la sfârşitul pontificatului său, în 2012. Este frumos. Rugăciunea ta este o resursă foarte preţioasă: este un plămân de care Biserica şi lumea nu se pot priva (cf. Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 262). Mai ales în acest timp aşa de dificil pentru omenire, în timp ce traversăm, cu toţii în aceeaşi barcă, marea furtunoasă a pandemiei, mijlocirea ta pentru lume şi pentru Biserică nu este zadarnică, mai degrabă indică tuturor încrederea senină a unui port.
Dragă bunică, dragă bunicule, încheind acest mesaj al meu, aş vrea să-ţi indic şi ţie exemplul fericitului - şi în curând sfântului - Charles de Foucauld. El a trăit ca pustnic în Algeria şi în acel context periferic a mărturisit "aspiraţia sa de a simţi orice fiinţă umană ca pe un frate” (Enciclica Fratelli tutti, 287). Viaţa sa arată că este posibil, chiar şi în singurătatea deşertului propriu, a mijloci pentru săracii din toată lumea şi a deveni cu adevărat un frate şi o soră universală.
Îi cer Domnului ca, graţie şi exemplului său, fiecare dintre noi să-şi lărgească inima şi s-o facă sensibilă faţă de suferinţele celor din urmă şi capabilă să mijlocească pentru ei. Ca fiecare dintre noi să înveţe să repete tuturor, şi îndeosebi celor mai tineri, acele cuvinte de mângâiere pe care astăzi le-am simţit adresate nouă: "Eu sunt cu tine în toate zilele”. Înainte şi curaj! Domnul să vă binecuvânteze.
Roma, "Sfântul Ioan din Lateran”, 31 mai 2021, Sărbătoarea Vizitei Sfintei Fecioare Maria
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
Note:
[1] Episodul este relatat în Protoevanghelia lui Iacob.
[2] Este vorba despre imaginea aleasă ca logo al Zilei Mondiale a Bunicilor şi a Bătrânilor.
[3] Amintirea este viaţă, scrierea este respiraţie. L’Osservatore Romano, 26 ianuarie 2021.
[4] Vizita la casa-familie "Trăiască bătrânii”, 2 noiembrie 2012.
preluare: ercis.ro
