„Îngrijește-te de el”.
Compasiunea ca exercițiu sinodal de vindecare
Iubiţi fraţi şi surori,
Boala face parte din experienţa noastră umană. Dar ea poate să devină inumană dacă este trăită în izolare şi în abandonare, dacă nu este însoțită de îngrijire şi de compasiune. Când se merge împreună, este normal ca vreunul să se simtă rău, să trebuiască să se oprească datorită oboselii sau datorită vreunui accident de parcurs. Acolo, în acele momente, se vede cum mergem: dacă este cu adevărat un drum împreună, sau dacă ne aflăm pe acelaşi drum dar fiecare pe cont propriu, văzându-şi de propriile interese şi lăsând ca ceilalți „să se descurce”. De aceea, în această a XXXI-a Zi Mondială a Bolnavului, în plin parcurs sinodal, vă invit să reflectăm asupra faptului că tocmai prin experienţa fragilității şi a bolii putem învăța să mergem împreună după stilul lui Dumnezeu, care este apropiere, compasiune şi duioșie.
În cartea profetului Ezechiel, într-un mare oracol care constituie unul din punctele culminante ale întregii Revelații, Domnul vorbește astfel: „Eu voi păstori turma mea şi eu le voi face să se odihnească – oracolul Domnului Dumnezeu. Pe cea pierdută o voi căuta, pe cea rătăcită o voi aduce înapoi, pe cea rănită o voi bandaja, pe cea slăbită o voi întări […]. Le voi păstori cu judecată” (34,15-16). Experienţa rătăcirii, a bolii şi a slăbiciunii fac parte în mod natural din drumul nostru: nu ne exclud din poporul lui Dumnezeu, dimpotrivă, ne duc în centrul atenției Domnului, care este Tată şi nu vrea să se piardă pe drum nici măcar unul din fiii săi. Așadar este vorba de a învăța de la El, pentru a fi cu adevărat o comunitate care merge împreună, capabilă să nu se lase contagiată de cultura rebutului.
Enciclica Fratelli tutti, aşa cum știți, propune o lectură actualizată a parabolei Bunului Samaritean. Am ales-o ca fundament, ca punct de cotitură, pentru a putea ieşi din „umbrele unei lumi închise” şi „a gândi şi a genera o lume deschisă” (cf. nr. 56). De fapt, există o conexiune profundă între această parabolă a lui Isus şi multele moduri în care astăzi fraternitatea este negată. Îndeosebi, faptul că persoana agresată şi tâlhărită este abandonată de-a lungul străzii, reprezintă condiția în care sunt lăsați prea mulţi fraţi şi surori ai noştri în momentul în care au mai multă nevoie de ajutor. A distinge care asalturi la adresa vieţii şi a demnității sale provin din cauze naturale şi care sunt provocate în schimb de nedreptăți şi violenţe nu este ușor. În realitate, nivelul inegalităților şi prevalarea intereselor câtorva au incidență de acum asupra oricărui ambient uman în aşa fel încât este dificil a considera „naturală” oricare experienţă. Fiecare suferinţă se realizează într-o „cultură” şi între contradicțiile sale.
Însă ceea ce contează aici este a recunoaște condiția de singurătate, de abandonare. Este vorba de o atrocitate care poate să fie depășită înainte de orice altă nedreptate, pentru că – aşa cum relatează parabola – pentru a o elimina este suficientă o clipă de atenţie, mișcarea interioară a compasiunii. Doi trecători, considerați religioși, îl văd pe cel rănit şi nu se opresc. În schimb, al treilea, un samaritean, unul care este obiect de dispreț, este mișcat de compasiune şi se îngrijește de acel străin de-a lungul drumului, tratându-l ca frate. Făcând astfel, fără măcar să se gândească, el schimbă lucrurile, generează o lume mai fraternă.
Fraților, surorilor, nu suntem niciodată pregătiți pentru boală. Şi adesea nici pentru a admite înaintarea în vârstă. Ne temem de vulnerabilitate şi cultura prevalentă a pieței ne determină s-o negăm. Pentru fragilitate nu există spațiu. Şi astfel răul, atunci când năvăleşte şi ne asaltează, ne lasă la pământ leşinaţi. Atuci se poate întâmpla ca alţii să ne abandoneze, sau ca să ni se apară nouă să-i abandonăm, pentru a nu ne simți o povară faţă de ei. Astfel începe singurătatea şi ne otrăvește simțul amar al unei nedreptăți prin care pare să se închidă şi cerul. De fapt, trudim să rămânem în pace cu Dumnezeu, când se ruinează raportul cu ceilalți şi cu noi înșine. Iată pentru ce este aşa de important, şi cu privire la boală, ca Biserica întreagă să se măsoare cu exemplul evanghelic al bunului samaritean, pentru a deveni un valabil „spital de campanie”: de fapt, misiunea sa, îndeosebi în circumstanțele istorice prin care trecem, se exprimă în exercitarea îngrijirii. Toţi suntem fragili şi vulnerabili; toţi avem nevoie de acea atenţie compătimitoare care ştie să se oprească, să se apropie, să îngrijească şi să ridice. Condiția celor bolnavi este așadar un apel care întrerupe indiferența şi frânează pasul celui care înaintează ca şi cum n-ar avea surori şi fraţi.
De fapt, Ziua Mondială a Bolnavului nu invită numai la rugăciune şi la apropiere faţă de cei suferinzi; ea, în acelaşi timp, tinde să sensibilizeze poporul lui Dumnezeu, instituţiile sanitare şi societatea civilă la un nou mod de a înainta împreună. Profeția lui Ezechiel citată la început conține o judecată foarte dură cu privire la prioritățile celor care exercită asupra poporului o putere economică, culturală şi de conducere: „Voi mâncați grăsimea, vă îmbrăcați cu lâna și o înjunghiați pe cea grasă, dar nu păstoriți turma. Pe cele slabe nu le întăriți, pe cea bolnavă nu o vindecați, pe cea rănită nu o bandajați, pe cea rătăcită nu o aduceți înapoi, pe cea pierdută nu o căutați, ci le stăpâniți cu forță și cu brutalitate” (34,3-4). Cuvântul lui Dumnezeu este mereu iluminant şi contemporan. Nu numai în denunțare, ci şi în propunere. De fapt, concluzia parabolei Bunului Samaritean ne sugerează cum exercitarea fraternității, începută de la o întâlniri faţă către faţă, se poate lărgi la o îngrijire organizată. Hanul, hangiul, banii, promisiunea de a fi informați reciproc (cf. Lc 10,34-35): toate acestea ne fac să ne gândim la slujirea preoţilor, la munca lucrătorilor sanitari şi sociali, la angajarea rudelor şi voluntarilor grație cărora în fiecare zi, în orice parte din lume, binele se opune răului.
Anii pandemiei au mărit simțul nostru de recunoștință faţă de cel care lucrează în fiecare zi pentru sănătate şi cercetare. Dar dintr-o astfel de mare tragedie colectivă nu este suficient să ieşim cinstind eroii. Covid-19 a pus la grea încercare această mare rețea de competențe şi de solidaritate şi a arătat limitele structurale ale sistemelor de welfare existente. De aceea este nevoie ca recunoștinței să-i corespundă căutarea în mod activ, în fiecare ţară, a strategiilor şi a resurselor pentru ca fiecărei fiinţe umane să-i fie garantat accesul la îngrijiri şi dreptul fundamental la sănătate.
„Îngrijește-te de el” (Lc 10,35) este recomandarea samariteanului adresată hangiului. Isus o relansează şi fiecăruia dintre noi şi la sfârşit ne îndeamnă: „Mergi şi fă şi tu la fel”. Aşa cum am subliniat în Fratelli tutti: „Parabola ne arată cu ce inițiative se poate reface o comunitate pornind de la bărbați şi femei care îşi însușesc fragilitatea altora, care nu lasă să se edifice o societate de excludere, ci devin aproapele şi îl ridică şi îl reabilitează pe omul căzut, pentru ca bunul să fie comun” (nr. 67). De fapt, „am fost făcuți pentru plinătatea la care se ajunge numai în iubire. A trăi indiferenți în faţa durerii nu este o alegere posibilă” (nr. 68).
Şi la 11 februarie 2023, privim la Sanctuarul de la Lourdes ca la o profeție, o lecție încredinţată Bisericii în inima modernității. Nu este valabil numai ceea ce funcționează şi nu contează numai cine produce. Persoanele bolnave sunt în centrul poporului lui Dumnezeu, care înaintează împreună cu ele ca profeție a unei omeniri în care fiecare este prețios şi nimeni nu este de rebutat.
Mijlocirii Mariei, Tămăduitoarea bolnavilor, încredințez pe fiecare dintre voi, care sunteți bolnavi; pe voi care vă îngrijiți de ei în familie, cu munca, cercetarea şi voluntariatul; şi pe voi care vă angajați să ţeseţi legături personale, ecleziale şi civile de fraternitate. Trimit tuturor din inimă binecuvântarea mea apostolică.
Roma, Sfântul Ioan din Lateran, 10 ianuarie 2023.
Franciscus
Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu
preluare: infosapientia.ro