By Verset : Matei 17,1
This text will be replaced with audio if available.

Asceza din Postul Mare, itinerarul sinodal

Iubiţi fraţi şi surori,

Evangheliile lui Matei, Marcu şi Luca sunt convergente în relatarea episodului Schimbării la Faţă a lui Isus. În acest eveniment vedem răspunsul Domnului la neînțelegerea pe care discipolii săi au manifestat-o faţă de El. De fapt, cu puţin înainte a existat o adevărată ciocnire între Învățător şi Simon Petru, care, după ce a mărturisit credinţa sa în Isus drept Cristos, Fiul lui Dumnezeu, a respins anunţarea pătimirii şi a crucii. Isus l-a certat cu putere: „Mergi în urma mea, Satană! Tu eşti o piatră de poticnire pentru mine, pentru că nu te gândești la cele ale lui Dumnezeu, ci la cele ale oamenilor” (Mt 16,23). Şi iată că „după şase zile, Isus i-a luat pe Petru, pe Iacob şi pe Ioan, fratele lui, i-a dus deoparte pe un munte înalt” (Mt 17,1).

Evanghelia Schimbării la Faţă este proclamată în fiecare an în a doua duminică din Postul Mare. De fapt, în acest timp liturgic Domnul ne ia cu El şi ne duce deoparte. Chiar dacă angajările noastre obișnuite ne cer să rămânem în locurile din totdeauna, trăind un cotidian adesea repetitiv şi uneori plictisitor, în Postul Mare suntem invitați să „urcăm pe un munte înalt” împreună cu Isus, pentru a trăi cu poporul sfânt al lui Dumnezeu o experienţă deosebită de asceză.

Asceza din Postul Mare este o angajare, animată mereu de Har, pentru a depăși lipsurile noastre credinţă şi rezistențele de a-l urma pe Isus pe drumul crucii. Exact cum avea nevoie de asta Petru şi ceilalți discipoli. Pentru a aprofunda cunoașterea Învățătorului, pentru a înţelege şi a primi până la capăt misterul mântuirii divine, realizată în dăruirea totală de sine din iubire, trebuie să ne lăsăm conduși de El deoparte şi sus, dezlipindu-ne de mediocrităţi şi de vanităţi. Trebuie să pornim la drum, un drum în urcuș, care cere efort, sacrificiu şi concentrare, ca o excursie la munte. Aceste condiții sunt importante şi pentru drumul sinodal pe care, ca Biserică, ne-am angajat să-l realizăm. Ne va face bine să reflectăm asupra acestei relaţii care există între asceza din Postul Mare şi experienţa sinodală.

În „retragerea” pe muntele Tabor, Isus ia cu sine trei discipoli, aleşi pentru a fi martori ai unui eveniment unic. Vrea ca experienţa aceea de har să nu fie solitară, ci împărtăşită, aşa cum este, de altfel, toată viaţa noastră de credinţă. Isus este urmat împreună. Şi împreună, ca Biserică peregrină în timp, se trăieşte anul liturgic şi, în el, Postul Mare, mergând cu aceia pe care Domnul i-a pus alături de noi ca însoțitori de călătorie. În mod asemănător cu urcarea lui Isus şi a discipolilor pe Muntele Tabor, putem spune că drumul nostru de Postul Mare este „sinodal”, pentru ca să-l parcurgem împreună pe aceeaşi cale, discipoli ai unicului Învățător. Ba chiar ştim că El însuși este Calea, așadar, fie în itinerarul liturgic fie în cel al Sinodului, Biserica nu face altceva decât să intre tot mai profund şi pe deplin în misterul lui Cristos Mântuitor.

Şi ajungem la momentul culminant. Evanghelia relatează că lui Isus „i s-a schimbat înfăţişarea înaintea lor: faţa lui a strălucit ca soarele şi hainele lui au devenit albe ca lumina” (Mt 17,2). Iată „vârful”, destinația drumului. La sfârşitul urcuşului, în timp ce sunt pe muntele înalt cu Isus, celor trei discipoli le este dat harul de a-l vedea în gloria sa, strălucind de lumină supranaturală, care nu venea din afară, ci se iradia din El însuși. Frumusețea divină a acestei viziuni a fost în mod incomparabil superioară oricărei oboseli pe care discipolii poate că au avut-o urcând pe Tabor. Ca în orice excursie angajantă pe munte: urcând trebuie ținută privirea bine îndreptată la cărare; dar panorama care se deschide larg la sfârşit surprinde şi răsplătește prin minunăția sa. Şi procesul sinodal apare adesea greu şi uneori ne-am putea descuraja. Dar ceea ce ne aşteaptă la sfârşit este fără îndoială ceva minunat şi surprinzător, care ne va ajuta să înţelegem mai bine voința lui Dumnezeu şi misiunea noastră în slujba Împărăției sale.

Experienţa discipolilor pe Muntele Tabor se îmbogățește ulterior când, alături de Isus schimbat la faţă, apar Moise şi Ilie, care întruchipează Legea şi respectiv Profeții (cf. Mt 17,3). Noutatea lui Cristos este împlinire a vechii Alianțe şi a promisiunilor; este inseparabilă de istoria lui Dumnezeu cu poporul său şi revelează sensul său profund. În mod asemănător, parcursul sinodal este înrădăcinat în tradiția Bisericii şi în acelaşi timp deschis spre noutate. Tradiția este izvor de inspirație pentru a căuta căi noi, evitând tentaţiile opuse a imobilismului şi a experimentării improvizate.

Drumul ascetic din Postul Mare şi, în mod asemănător, cel sinodal, au ambele ca destinație o schimbare la faţă, personală şi eclezială. O transformare care, în ambele cazuri, îşi are modelul său în cea a lui Isus şi se realizează prin harul misterului său pascal. Pentru ca această schimbare la faţă să se poată realiza în noi anul acesta, aş vrea să propun două „cărări” de urmat pentru a urca împreună cu Isus şi a ajunge cu El la destinație.

Prima face referință la imperativul pe care Dumnezeu Tatăl îl adresează discipolilor pe Tabor, în timp ce îl contemplă pe Isus schimbat la faţă. Glasul din nor spune: „Ascultați de el” (Mt 17,5). Așadar prima indicație este foarte clară: a-l asculta pe Isus. Postul Mare este timp de har în măsura în care ne punem în ascultarea Lui care ne vorbește. Şi cum ne vorbește? Înainte de toate în Cuvântul lui Dumnezeu, pe care Biserica ni-l oferă în Liturgie: să nu-l lăsăm să cadă în gol; dacă nu putem participa mereu la Liturghie, să citim Lecturile biblice zi de zi, şi cu ajutorul internetului. În afară de Scripturi, Domnul ne vorbește în fraţi, mai ales în chipurile şi în istoriile celor care au nevoie de ajutor. Dar aş vrea să adaug şi un alt aspect, foarte important în procesul sinodal: ascultarea lui Cristos trece şi prin ascultarea fraților şi surorilor în Biserică, acea reciprocă ascultare care în unele faze este obiectivul principal dar care rămâne oricum mereu indispensabilă în metoda şi în stilul unei Biserici sinodale.

Auzind glasul Tatălui, „discipolii au căzut cu faţa la pământ şi s-au înspăimântat foarte mult. Dar, venind Isus şi atingându-i, le-a zis: «Ridicați-vă şi nu vă temeți!». Ridicându-şi ochii, n-au mai văzut pe nimeni decât pe Isus singur” (Mt 17,6-8). Iată a doua indicație pentru acest Post Mare: să nu ne refugiem într-o religiozitate făcută din evenimente extraordinare, din experiențe sugestive, fiindu-ne frică să înfruntăm realitatea cu trudele sale zilnice, cu durităţile sale şi contradicțiile sale. Lumina pe care Isus o arată discipolilor este o anticipare a gloriei pascale, şi spre aceea trebuie să mergem, urmându-l „pe Isus singur”. Postul Mare este orientat spre Paşte: „retragerea” nu este scop în sine, ci ne pregătește să trăim cu credinţă, speranţă şi iubire pătimirea şi crucea, pentru a ajunge la înviere. Şi parcursul sinodal nu trebuie să ne înșele că am ajuns atunci când Dumnezeu ne dăruiește harul unor experiențe puternice de comuniune. Şi acolo Domnul ne repetă: „Ridicați-vă şi nu vă temeți!”. Să coborâm pe câmpie şi harul experimentat să ne susțină în a fi artizani ai sinodalităţii în viaţa obișnuită a comunităţilor noastre.

Iubiți fraţi şi surori, Duhul Sfânt să ne însuflețească în acest Post Mare în urcarea cu Isus, pentru a trăi experienţa strălucirii sale divine şi astfel, întăriți în credinţă, să continuăm împreună drumul cu El, glorie a poporului său şi lumină a neamurilor.

Roma, Sfântul Ioan din Lateran, 25 ianuarie, sărbătoarea Convertirii Sfântului Paul

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu
preluare: infosapientia.ro

Comments are closed.