By Verset : Marcu 14,7
This text will be replaced with audio if available.

Mesajul Sfântului Părinte Papa Francisc pentru a V-a Zi Mondială a Săracilor
14 noiembrie 2021

„Pe săraci îi aveți totdeauna cu voi” (Mc 14,7)

1. „Pe săraci îi aveți totdeauna cu voi” (Mc 14,7). Isus a rostit aceste cuvinte în contextul unui prânz, la Betania, în casa unui anumit Simon numit „leprosul”, cu câteva zile înainte de Paște. Așa cum relatează evanghelistul, o femeie a intrat cu un vas de alabastru plin de parfum foarte prețios și l-a vărsat pe capul lui Isus. Acel gest a provocat mare uimire și a dat curs la două interpretări diferite.

Prima este indignarea unora dintre cei prezenți, inclusiv discipolii, care, luând în considerare valoarea parfumului – circa 300 de dinari, echivalent cu salariul anual al unui muncitor – cred că ar fi fost mai bine să fie vândut și să se dea săracilor banii. Conform Evangheliei lui Ioan, Iuda se face interpret al acestei poziții: „De ce nu s-a vândut mireasma aceasta cu trei sute de dinari și să se dea săracilor?” Și evanghelistul notează: „Dar a spus aceasta nu pentru că îi păsa de săraci, ci pentru că era hoț: întrucât el ținea punga cu bani, fura din ce se punea în ea” (12,5-6). Nu este o întâmplare că această critică dură vine din gura trădătorului: este dovada că aceia care nu-i recunosc pe săraci trădează învățătura lui Isus și nu pot să fie discipolii săi. Să ne amintim, în această privință, cuvintele puternice ale lui Origene: „Iuda părea să se preocupe de săraci […]. Dacă acum există încă vreunul care are punga Bisericii și vorbește în favoarea săracilor ca Iuda, dar după aceea ia ceea ce se pune în ea, să aibă atunci partea sa împreună cu Iuda” (Comentariu la Evanghelia lui Matei, 11,9).

A doua interpretare este dată de Isus însuși și permite să se perceapă sensul profund al gestului făcut de femeie. El spune: „Lăsați-o! De ce o necăjiți? A făcut un gest frumos față de mine” (Mc 14,6). Isus știe că moartea sa este aproape și vede în acel gest anticiparea ungerii trupului său fără viață înainte de a fi pus în mormânt. Această viziune merge dincolo de orice așteptare a comesenilor. Isus le amintește că primul sărac este el, cel mai sărac dintre săraci pentru că îi reprezintă pe toți. Și este și în numele săracilor, al persoanelor singure, marginalizate și discriminate că Fiul lui Dumnezeu acceptă gestul acelei femei. Ea, cu sensibilitatea sa feminină, arată că este singura care înțelegere starea sufletească a Domnului. Această femeie anonimă, destinată probabil pentru asta ca să reprezinte întregul univers feminin care în decursul secolelor nu va avea glas și va îndura violențe, inaugurează prezența semnificativă a femeilor care iau parte la momentul culminant al vieții lui Cristos: răstignirea, moartea și îngroparea sa și apariția sa ca Înviat. Femeile, așa de des discriminate și ținute departe de locurile de responsabilitate, în paginile Evangheliilor sunt, în schimb, protagoniste în istoria revelației. Și este elocventă expresia concluzivă a lui Isus, care asociază această femeie la marea misiune evanghelizatoare: „Adevăr vă spun, oriunde va fi predicată evanghelia în lumea întreagă, se va spune în amintirea ei și ceea ce a făcut ea” (Mc 14,9).

2. Această puternică „empatie” între Isus și femeie și modul în care el interpretează ungerea sa, în contrast cu viziunea scandalizată a lui Iuda și a altora, deschid un drum rodnic de reflecție cu privire la legătura indisolubilă care există între Isus, săracii și vestirea evangheliei.

De fapt, fața lui Dumnezeu pe care el o revelează este aceea a unui Tată pentru săraci și aproape de săraci. Toată lucrarea lui Isus afirmă că sărăcia nu este rod de fatalitate, ci semn concret al prezenței sale în mijlocul nostru. Nu-l găsim când și unde vrem noi, ci îl recunoaștem în viața săracilor, în suferința și lipsurile lor, în condițiile uneori inumane în care sunt constrânși să trăiască. Nu încetez să repet că săracii sunt adevărați evanghelizatori pentru că au fost primii care au fost evanghelizați și chemați să împărtășească fericirea Domnului și împărăția sa (cf. Mc 5,3).

Săracii din orice condiție și orice latitudine ne evanghelizează, pentru că permit să redescoperim în mod mereu nou trăsăturile cele mai genuine ale feței Tatălui. „Ei au multe să ne învețe. În afară de a fi părtași de sensus fidei, cu propriile suferințe îl cunosc pe Cristos suferind. Este necesar ca toți să ne lăsăm evanghelizați de ei. Noua evanghelizare este o invitație de a recunoaște forța mântuitoare a existențelor lor și de a le pune în centrul drumului Bisericii. Suntem chemați să-l descoperim pe Cristos în ei, să le dăm lor glasul nostru în cauzele lor, dar și să le fim lor prieteni, să-i ascultăm, să-i înțelegem și să primim înțelepciunea misterioasă pe care Dumnezeu vrea să ne-o comunice prin intermediul lor. Angajarea noastră nu constă exclusiv în acțiuni sau în programe de promovare și asistență; ceea ce Duhul pune în mișcare nu este un exces de activism, ci înainte de toate o atenție îndreptată spre celălalt considerându-l ca una cu noi înșine. Această atenție de iubire este începutul unei adevărate preocupări față de persoana sa și pornind de la ea doresc să caut efectiv binele său” (Exortația apostolică Evangelii gaudium, 198-199).

3. Isus nu numai că este de partea săracilor, ci împărtășește cu ei aceeași soartă. Aceasta este o învățătură puternică și pentru discipolii săi din orice timp. Cuvintele sale „pe săraci îi aveți totdeauna cu voi” indică și acest lucru: prezența lor în mijlocul nostru este constantă, dar nu trebuie să inducă la o obișnuință care devine indiferență, ci să implice într-o împărtășire de viață care nu admite delegări. Săracii nu sunt persoane „străine” de comunitate, ci frați și surori cu care trebuie împărtășită suferința, pentru a alina suferința lor și marginalizarea, pentru ca să le fie redată demnitatea pierdută și asigurată incluziunea socială necesară. Pe de altă parte, se știe că un gest de binefacere presupune un binefăcător și un destinatar, în timp ce împărtășirea generează fraternitate. Pomana este ocazională; în schimb, împărtășirea este durabilă. Prima riscă să-l satisfacă pe cel care o face și să-l umilească pe cel care o primește; a doua întărește solidaritatea și pune premisele necesare pentru a ajunge la dreptate. Așadar, credincioșii, atunci când vor să-l vadă pe Isus în persoană și să-l atingă cu mâna, știu unde să se îndrepte: săracii sunt sacrament al lui Cristos, reprezintă persoana sa și trimit la el.

Avem atâtea exemple de sfinți și sfinte care au făcut din împărtășirea cu săracii proiectul lor de viață. Mă gândesc, printre alții, la părintele Damian de Veuster, sfânt apostol al leproșilor. Cu mare generozitate a răspuns la chemarea de a merge în insula Molokai, devenită un ghetou accesibil numai leproșilor, pentru a trăi și a muri cu ei. Și-a suflecat mânecile și a făcut totul pentru a face viața acelor săraci și marginalizați, reduși la degradare extremă, vrednică să fie trăită. A devenit medic și asistent medical, fără să țină seamă de riscurile la care se expunea și în acea „colonie a morții”, așa cum era numită insula, a dus lumina iubirii. Lepra l-a lovit și pe el, semn al unei împărtășiri totale cu frații și surorile pentru care și-a dăruit viața. Mărturia sa este foarte actuală în zilele noastre, marcate de pandemia de coronavirus: desigur, harul lui Dumnezeu este în acțiune în inimile atâtora care, fără a apărea, se dedică pentru cei mai săraci într-o împărtășire concretă.

4. Așadar, avem nevoie să aderăm cu deplină convingere la invitația Domnului: „Convertiți-vă și credeți în evanghelie” (Mc 1,15). Această convertire constă în primul rând în deschiderea inimii noastre la recunoașterea multiplelor exprimări ale sărăciei și în manifestarea împărăției lui Dumnezeu printr-un stil de viață coerentă cu credința pe care o mărturisim. Adesea săracii sunt considerați ca persoane separate, ca o categorie care cere o slujire caritativă deosebită. În această privință, a-l urma pe Isus comportă o schimbare de mentalitate, adică de a primi provocarea împărtășirii și a participării. A deveni discipolii săi implică alegerea de a nu acumula comori pe pământ, care dau iluzia unei siguranțe fragile și efemere în realitate. Dimpotrivă, cere disponibilitatea de a ne elibera de orice legătură care împiedică să se ajungă la adevărate fericire și bucurie, pentru a recunoaște ceea ce este durabil și nu poate să fie distrus de nimic și de nimeni (cf. Mt 6,19-20).

Învățătura lui Isus este și în acest caz împotriva curentului, pentru că permite ceea ce numai ochii credinței pot să vadă și să experimenteze cu certitudine absolută: „Și oricine va fi părăsit case sau frați sau surori sau tată sau mamă, sau soție, sau copii, sau ogoare pentru numele meu, va primi însutit și va moșteni viața veșnică” (Mt 1929). Dacă nu alegem să devenim săraci în bogății efemere, în putere lumească și în laudă deșartă, nu vom fi niciodată în măsură să ne dăruim viața din iubire; vom trăi o existență fragmentară, plină de propuneri bune, dar ineficace pentru a transforma lumea. De aceea, este vorba de a ne deschide cu hotărâre la harul lui Cristos, care ne poate face martori ai carității sale fără limite și a restitui credibilitate prezenței noastre în lume.

5. Evanghelia lui Cristos ne determină să avem o atenție cu totul deosebită față de cei săraci și cere să recunoaștem multiplele, prea multele forme de dezordine morală și socială care generează mereu noi forme de sărăcie. Pare să se impună concepția conform căreia săracii nu numai că sunt responsabili de condiția lor, ci constituie o povară intolerabilă pentru un sistem economic care pune în centru interesul câtorva categorii privilegiate. O piață care ignoră sau selecționează principiile etice creează condiții inumane care se abat asupra persoanelor care trăiesc deja în condiții precare. Astfel, se asistă la crearea de mereu noi capcane ale lipsurilor și excluderii, produse de actori economici și financiari fără scrupule, lipsiți de simț umanitare și responsabilitate socială.

În afară de asta, anul trecut s-a adăugat o altă plagă care a înmulțit iarăși săracii: pandemia. Ea continuă să bată la ușile ale milioanelor de persoane și, când nu aduce cu sine suferința și moartea, este oricum vestitoare de sărăcie. Săracii au devenit mai mulți în mod nemăsurat și, din păcate, vor fi și mai mulți în lunile următoare. Unele țări îndură din cauza pandemiei consecințe foarte grave, așa încât persoanele cele mai vulnerabile ajung să fie lipsite de bunurile de primă necesitate. Cozile lungi în fața meselor pentru săraci sunt semnul tangibil al acestei înrăutățiri. O privire atentă cere să se găsească soluții mai potrivite pentru a combate virusul la nivel mondial, fără a urmări interese de parte. Îndeosebi, este urgent de a da răspunsuri concrete celor care îndură șomajul, care lovește în manieră dramatică atâția tați de familie, femei și tineri. Solidaritatea socială și generozitatea de care mulți, slavă Domnului, sunt capabili, unite cu proiecte clarvăzătoare de promovare umană, dau și vor da o contribuție foarte importantă în această perioadă.

6. Oricum rămâne deschisă întrebarea care nu este deloc evidentă: Cum este posibil să se dea un răspuns tangibil milioanelor de persoane care adesea se întâlnesc numai cu indiferența dacă nu și cu deranjul? Ce cale a dreptății este necesar să se parcurgă pentru ca inegalitățile sociale să poată fi depășite și să fie redată demnitatea umană așa de des călcată în picioare? Un stil de viață individualist este complice în generarea sărăciei și adesea descarcă asupra săracilor toată responsabilitatea condiției lor. Însă sărăcia nu este rod al destinului, este consecință a egoismului. De aceea, este decisiv să se dea viață proceselor de dezvoltare în care se valorizează capacitățile tuturor, așa încât complementaritatea competențelor și diversitatea rolurilor să ducă la o resursă comună de participare. Există multe sărăcii ale „bogaților” care ar putea să fie îngrijite de bogăția „săracilor”, numai dacă s-ar întâlni și s-ar cunoaște! Nimeni nu este așa de sărac încât să nu poată dărui ceva din sine în reciprocitate. Săracii nu pot să fie numai cei care primesc; trebuie să fie puși în măsură să poată da, sub ochii noștri! Săracii ne învață adesea solidaritatea și împărtășirea. Este adevărat, sunt persoane cărora le lipsește ceva, adesea le lipsește mult și chiar necesarul, însă nu le lipsește totul, deoarece păstrează demnitatea de fii ai lui Dumnezeu pe care nimic și nimeni nu le-o poate lua.

7. Pentru aceasta se impune o abordare diferită a sărăciei. Este o provocare pe care guvernele și instituțiile mondiale au nevoie s-o recepteze cu un model social clarvăzător, capabil să meargă în întâmpinarea noilor forme de sărăcii care asaltează lumea și care vor marca în manieră decisivă următoarele decenii. Dacă săracii sunt puși pe margine, ca și cum ar fi vinovați de condiția lor, atunci însuși conceptul de democrație este pus în criză și orice politică socială devine falimentară. Cu mare umilință ar trebui să mărturisim că în fața săracilor suntem adesea niște incompetenți. Se vorbește despre ei în mod abstract, ne oprim la statistici și ne gândim că înduioșăm cu vreun documentar. Dimpotrivă, sărăcia ar trebui să provoace o proiectare creativă, care să permită creșterea libertății efective de a putea realiza existența cu propriile capacități ale fiecărei persoane. Este o iluzie de care trebuie să stăm departe aceea de a crede că libertatea este permisă și mărită prin posesia de bani. A-i sluji cu eficacitate pe săraci provoacă la acțiune și permite să se găsească formele cele mai adecvate pentru a rezolva și a promova această parte din omenire de prea multe ori anonimă și afonă, dar care are imprimată în ea fața Mântuitorului care cere ajutor.

8. „Pe săraci îi aveți totdeauna cu voi” (Mc 14,7). Este o invitație de a nu pierde din vedere niciodată oportunitatea care este oferită pentru a face bine. Pe fundal se poate întrevedea vechea poruncă biblică: „Dacă va fi la tine vreun sărac dintre frații tăi […] să nu-ți împietrești inima și să nu-ți închizi mâna înaintea fratelui tău sărac! Ci să-i deschizi mâna și să-l împrumuți cu oricât i-ar trebui pentru nevoia pe care o are! […] Ci să-i dai fără să fie ceva rău în inima ta; căci pentru lucrul acesta te va binecuvânta Domnul Dumnezeul tău în toate lucrările tale și în orice lucru peste care îți vei întinde mâna. Căci nu va lipsi cel sărac din țară” (Dt 15,7-8.10-11). Pe aceeași lungime de undă este Apostolul Paul când îi îndeamnă pe creștinii din comunitățile sale să-i ajute pe săracii din prima comunitate din Ierusalim și să facă asta „nu cu amărăciune sau cu silă, căci Dumnezeu îl iubește pe cel care dă cu bucurie” (2Cor 9,7). Nu este vorba de a liniști conștiința noastră oferind vreo pomană, ci mai degrabă de a contrasta cultura indiferenței și a nedreptății cu care ne situăm față de săraci.

În acest context ne face bine să ne amintim și de cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur: „Cine este generos nu trebuie să ceară cont de conduită, ci numai de a îmbunătăți condiția de sărăcie și de a potoli nevoia. Săracul are o singură apărare: sărăcia sa și condiția în care se află. Nu-i cere altceva; fie el cel mai rău om din lume, atunci când îi lipsește hrana necesară, să-l eliberăm de foame. […] Omul milostiv este un port pentru cel care este în nevoie: portul primește și eliberează de pericol toți naufragiații; fie ei răufăcători, buni sau fie ei cum sunt aceia care se află în pericol, portul îi pune la adăpost în interiorul adânciturii sale. Așadar, și tu, când vezi la pământ un om care a suferit naufragiul sărăciei, nu-l judeca, nu-i cere cont de conduita sa, ci eliberează-l de nenorocire” (Discursuri despre săracul Lazăr, II, 5).

9. Este decisiv să crească sensibilitatea pentru a înțelege exigențele săracilor, mereu în schimbare așa cum sunt condițiile de viață. De fapt, astăzi, în zonele lumii mai dezvoltate din punct de vedere economic sunt mai puțin dispuși decât în trecut să se confrunte cu sărăcia. Starea de bunăstare relativă cu care sunt obișnuiți face mai dificil să se accepte sacrificii și privațiuni. Sunt gata pentru orice numai să nu fie privați de ceea ce a fost rodul unei cuceriri ușoare. Astfel, se cade în forme de supărare, de nervozitate spasmodică, de revendicări care duc la frică, la angoasă și în unele cazuri la violență. Nu acesta este criteriul pe care trebuie construit viitorul; și totuși, și acestea sunt forme de sărăcie de la care nu se poate întoarce privirea. Trebuie să fim deschiși să citim semnele timpurilor care exprimă noi modalități cu care să fim evanghelizatori în lumea contemporană. Asistența imediată pentru a merge în întâmpinarea nevoilor săracilor nu trebuie să împiedice să fim clarvăzători pentru a realiza noi semne ale iubirii și carității creștine, ca răspuns la noile sărăcii pe care omenirea de astăzi le experimentează.

Îmi doresc ca Ziua Mondială a Săracilor, ajunsă de acum la a cincea sa celebrare, să se poată înrădăcina tot mai mult în Bisericile noastre locale și să se deschidă la o mișcare de evanghelizare care să-i întâlnească în primă instanță pe săraci acolo unde se află ei. Nu putem aștepta ca să bată la ușa noastră, este urgent să ajungem la ei în casele lor, în spitale și în reședințele de asistență, pe străzi și în colțurile întunecate unde se ascund uneori, în centrele de refugiu și de primire… Este important să înțelegem cum se simt, ce simt și ce dorințe au în inimă. Să ne însușim cuvintele inimoase ale părintelui Primo Mazzolari: „Aș vrea să vă rog să nu mă întrebați dacă există săraci, cine sunt și câți sunt, pentru că mă tem că asemenea întrebări reprezintă o distragere sau pretextul pentru a evita o indicație precisă a conștiinței și a inimii. […] Eu nu i-am numărat niciodată pe săraci, pentru că nu se pot număra: săracii se îmbrățișează, nu se numără” („Adesso” nr. 7 – 15 aprilie 1949). Săracii sunt în mijlocul nostru. Cât de evanghelic ar fi dacă am putea spune cu tot adevărul: și noi suntem săraci, pentru că numai așa am reuși să-i recunoaștem realmente și să-i facem să devină parte a vieții noastre și instrument de mântuire.

Traducere: pr. Mihai Pătrașcu
preluare: ercis.ro

Comments are closed.