Papa Francisc: Audienţa generală de miercuri, 23 august 2017
Speranţa creştină - 31. "Iată le fac pe toate noi" (Ap 21,5). Noutatea speranţei creştine
Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!
Am ascultat Cuvântul lui Dumnezeu în cartea Apocalipsului şi spune aşa: "Iată, le fac pe toate noi" (21,5). Speranţa creştină se bazează pe credinţa în Dumnezeu care creează mereu noutate în viaţa omului, creează noutate în istorie, creează noutate în cosmos. Dumnezeul nostru este Dumnezeul care creează noutate, pentru că este Dumnezeul surprizelor.
Nu este creştineşte a merge cu privirea îndreptată în jos - cum fac porcii: mereu merg aşa - fără a ridica ochii la orizont. Ca şi cum tot drumul nostru s-ar stinge aici, pe distanţa de câţiva metri de călătorie; ca şi cum în viaţa noastră n-ar fi nicio ţintă şi niciun loc de sosire, şi noi am fi constrânşi la o veşnică hoinărire, fără nicio motivaţie pentru atâtea trude ale noastre. Acest lucru nu este creştinesc.
Paginile finale ale Bibliei ne arată orizontul ultim al drumului credinciosului: Ierusalimul din cer, Ierusalimul ceresc. El este imaginat înainte de toate ca un cort imens, unde Dumnezeu îi va primi pe toţi oamenii pentru a locui definitiv cu ei (Ap 21,3). Şi aceasta este speranţa noastră. Şi ce va face Dumnezeu, când în sfârşit vom fi cu El? Va folosi o duioşie infinită faţă de noi, ca un tată care-i primeşte pe fiii săi care au trudit şi suferit îndelung. Ioan, în Apocalips, profeţeşte: "Iată cortul lui Dumnezeu împreună cu oamenii! [...] El va şterge orice lacrimă din ochii lor, iar moarte nu va mai fi. Nu va mai fi nici plâns, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut. [...] Iată, le fac pe toate noi!" (Ap 21,3-5). Dumnezeul noutăţii!
Încercaţi să meditaţi acest text din Sfânta Scriptură nu în manieră abstractă, ci după ce aţi citit o cronică din zilele noastre, după ce aţi văzut telejurnalul sau coperta ziarelor, unde sunt atâtea tragedii, unde se prezintă ştiri triste cu care toţi riscăm să ne obişnuim. Şi am salutat câţiva din Barcelona: câte ştiri triste de acolo! Am salutat câţiva din Congo şi câte ştiri triste de acolo! Şi câte altele! Pentru a numi numai două ţări dintre voi care sunteţi aici... Încercaţi să vă gândiţi la feţele copiilor înfricoşaţi de război, la plânsul mamelor, la visele spulberate ale atâtor tineri, la refugiaţii care înfruntă călătorii teribile şi sunt exploataţi de atâtea ori... Din păcate viaţa este şi acest lucru. Uneori ne-ar veni să spunem că este mai ales acest lucru.
S-ar putea. Dar există un Tată care plânge cu noi; există un Tată care varsă lacrimi de milă infinită faţă de fiii săi. Noi avem un Tată care ştie să plângă, care plânge cu noi. Un Tată care ne aşteaptă pentru a ne mângâia, pentru că El cunoaşte suferinţele noastre şi a pregătit pentru noi un viitor diferit. Aceasta este marea viziune a speranţei creştine, care se dilată asupra tuturor zilelor existenţei noastre şi vrea să ne ridice.
Dumnezeu n-a voit vieţile noastre din greşeală, constrângându-se pe Sine însuşi şi pe noi la nopţi dure de angoasă. În schimb ne-a creat pentru că ne vrea fericiţi. Este Tatăl nostru şi dacă noi aici, acum, experimentăm o viaţă care nu este aceea pe care El a voit-o pentru noi, Isus ne garantează că însuşi Dumnezeu realizează răscumpărarea sa. El lucrează pentru a ne răscumpăra.
Noi credem şi ştim că moartea şi ura nu sunt ultimele cuvinte rostite asupra parabolei existenţei umane. A fi creştini implică o nouă perspectivă: o privire plină de speranţă. Cineva crede că viaţa reţine toate fericirile sale în tinereţe şi în trecut şi că trăirea este o decădere lentă. Alţii consideră că bucuriile noastre sunt numai episodice şi trecătoare şi în viaţa oamenilor este înscris nonsensul. Cei care în faţa atâtor calamităţi spun: "Dar, viaţa nu are sens. Drumul nostru este nonsensul". Dar noi creştinii nu credem asta. Credem în schimb că în orizontul omului există un soare care luminează pentru totdeauna. Credem că zilele noastre cele mai frumoase încă trebuie să vină. Suntem mai mult oameni ai primăverii decât ai toamnei. Mie mi-ar plăcea să întreb, acum - fiecare să răspundă în inima sa, în tăcere, dar să răspundă -: "Eu sunt un bărbat, o femeie, un tânăr, o tânără a primăverii sau a toamnei? Sufletul meu este în primăvară sau este în toamnă?". Fiecare să-şi răspundă. Să observăm mai curând vlăstarele unei lumi noi decât frunzele îngălbenite pe ramuri. Să nu ne amăgim cu nostalgii, regrete şi plângeri: ştim că Dumnezeu ne vrea moştenitori ai unei promisiuni şi neobosiţi cultivatori de vise. Nu uitaţi acea întrebare: "Eu sunt o persoană a primăverii sau a toamnei?". A primăverii, care aşteaptă floarea, care aşteaptă rodul, care aşteaptă soarele care este Isus, sau a toamnei, care este mereu cu faţă de ardei iuţi în oţet.
Creştinul ştie că Împărăţia lui Dumnezeu, Stăpânirea sa de iubire creşte ca un mare ogor de grâu, chiar dacă în mijloc este neghina. Mereu există probleme, există bârfele, există războaiele, există bolile... există probleme. Dar grâul creşte, şi la sfârşit răul va fi eliminat. Viitorul nu ne aparţine, dar ştim că Isus Cristos este cel mai mare har al vieţii: este îmbrăţişarea lui Dumnezeu care ne aşteaptă la sfârşit, dar care deja acum ne însoţeşte şi ne mângâie pe drum. El ne conduce la marele "cort" al lui Dumnezeu cu oamenii (cf. Ap 21,3), cu atâţia alţi fraţi şi surori, şi vom duce la Dumnezeu amintirea zilelor trăite aici pe pământ. Şi va fi frumos să descoperim în acea clipă că nimic nu s-a pierdut, niciun zâmbet şi nicio lacrimă. Oricât de lungă a fost viaţa noastră, ni se va părea că am trăit într-o suflare. Şi că creaţia nu s-a oprit la ziua a şasea din Geneză, ci a continuat neobosită, pentru că Dumnezeu s-a preocupat mereu de noi. Până în ziua în care totul se va împlini, în dimineaţa în care se vor stinge lacrimile, în clipa însăşi în care Dumnezeu va pronunţa ultimul său cuvânt de binecuvântare: "Iată - spune Domnul - le fac pe toate noi!" (v. 5). Da, Tatăl nostru este Dumnezeul noutăţilor şi al surprizelor. Şi în ziua aceea noi vom fi cu adevărat fericiţi şi vom plânge. Da: dar vom plânge de bucurie.
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
preluare: ercis.ro
