Omilia Papei Francisc la Sfânta Liturghie de canonizare a fericiţilor John Henry Newman, Giuseppina Vannini, Maria Teresa Chiramel Mankidiyan, Dulce Lopes Pontes, Margareta Bays
Duminica a XXVIII-a de peste an, 13 Octombrie 2019
“Credinţa ta te-a mântuit” (Lc 17,19). Este punctul de sosire al Evangheliei de astăzi, care ne arată drumul credinţei. În acest parcurs de credinţă vedem trei etape, semnalate de leproşii vindecaţi, care invocă, merg şi mulţumesc.
Înainte de toate, a invoca. Leproşii se aflau într-o condiţie teribilă, nu numai datorită bolii care, răspândită şi astăzi, trebuie combătută cu toate eforturile, ci datorită excluderii sociale. În timpul lui Isus erau consideraţi necuraţi şi ca atare trebuiau să stea izolaţi, deoparte (cf. Lev 13,46). De fapt vedem că, atunci când merg la Isus, “se opresc la distanţă” (cf. Lc 17,12). Însă, deşi condiţia lor îi pune deoparte, îl invocă pe Isus, spune Evanghelia, “cu glas tare” (v. 13). Nu se lasă paralizaţi de excluderile oamenilor şi strigă către Dumnezeu, care nu exclude pe nimeni. Iată cum se scurtează distanţele, cum se ridică din singurătate: nu închizându-se în ei înşişi şi în propriile regrete, nu gândindu-se la judecăţile celorlalţi, ci invocându-l pe Domnul, pentru că Domnul ascultă strigătul celui care este singur.
Ca acei leproşi, şi noi avem nevoie de vindecare, toţi. Avem nevoie să fim vindecaţi de neîncrederea în noi înşine, în viaţă, în viitor; de multe frici; de viciile ale căror sclavi suntem; de atâtea închideri, dependenţe şi alipiri: de jocuri, de bani, de televizor, de celular, de judecata celorlalţi. Domnul eliberează şi vindecă inima, dacă îl invocăm, dacă îi spunem: “Doamne, eu cred că poţi să mă vindeci; vindecă-mă de închiderile mele, eliberează-mă de rău şi de frică, Isuse”. Leproşii sunt primii, în această Evanghelie, care invocă numele lui Isus. Apoi vor face asta şi un orb şi un răufăcător pe cruce: oameni nevoiaşi invocă numele lui Isus, care înseamnă Dumnezeu mântuieşte. Îl cheamă pe Dumnezeu pe nume, în mod direct, spontan. A chema pe nume este semn de confidenţă, şi Domnului îi place. Credinţa creşte astfel, cu invocaţia încrezătoare, ducând la Isus ceea ce suntem, cu inimă deschisă, fără a ascunde mizeriile noastre. Să invocăm cu încredere în fiecare zi numele lui Isus: Dumnezeu mântuieşte. Să repetăm: înseamnă a ne ruga, a spune “Isuse” înseamnă a ne ruga. Rugăciunea este poarta credinţei, rugăciunea este medicamentul inimii.
Al doilea cuvânt este a merge. Este a doua etapă. În scurta Evanghelie de astăzi apar circa zece verbe de mişcare. Dar impresionează mai ales faptul că leproşii nu sunt vindecaţi atunci când stau pe loc în faţa lui Isus, ci după aceea, în timp ce merg: “În timp ce mergeau, s-au curăţat”, spune Evanghelia (v. 14). Sunt vindecaţi mergând la Ierusalim, adică în timp ce înfruntă un drum în urcuş. Pe drumul vieţii suntem curăţaţi, un drum care adesea este în urcuş, deoarece conduce spre înalt. Credinţa cere un drum, o ieşire, face minuni dacă ieşim din certitudinile noastre acomodante, dacă lăsăm porturile noastre asiguratoare, cuiburile noastre confortabile. Credinţa se măreşte cu dăruirea şi creşte cu riscul. Credinţa înaintează atunci când mergem înainte echipaţi cu încredere în Dumnezeu. Credinţa avansează prin paşi umili şi concreţi, aşa cum au fost umili şi concreţi drumul leproşilor şi baia lui Naaman în fluviul Iordan (cf. 2Re 5,14-17). Aşa este şi pentru noi: înaintăm în credinţă cu iubirea umilă şi concretă, cu răbdarea zilnică, invocându-l pe Isus şi mergând înainte.
Există un alt aspect interesant pe drumul leproşilor: se mişcă împreună. “Mergeau” şi “au fost curăţaţi”, spune Evanghelia (v. 14), mereu la plural: credinţa înseamnă şi a merge împreună, niciodată singuri. Însă, odată vindecaţi, nouă merg pe cont propriu şi numai unul se întoarce pentru a mulţumi. Atunci Isus exprimă toată amărăciunea sa: “Ceilalţi unde sunt?” (v. 17). Aproape pare că El cere cont de ceilalţi nouă de la unicul care s-a întors. Este adevărat, este misiunea noastră – a noastră care suntem aici ca să “facem Euharistie”, adică să mulţumim -, este misiunea noastră să ne îngrijim de cel care a încetat să meargă, de cel care a rătăcit drumul: suntem păzitori ai fraţilor îndepărtaţi, noi toţi! Suntem mijlocitori pentru ei, suntem responsabili pentru ei, adică suntem chemaţi să răspundem de ei, să-i luăm la inimă. Vrei să creşti în credinţă? Tu, care astăzi eşti aici, vrei să creşti în credinţă? Îngrijeşte-te de un frate îndepărtat, de o soră îndepărtată.
A invoca, a merge şi a mulţumi: este ultima etapă. Numai celui care mulţumeşte Isus îi spune: “Credinţa ta te-a mântuit” (v. 19). Nu este numai sănătos, este şi mântuit. Asta ne spune că punctul de sosire nu este sănătatea, nu este faptul de a ne simţi bine, ci întâlnirea cu Isus. Mântuirea nu înseamnă a bea un pahar de apă pentru a fi în formă, înseamnă a merge la izvor, care este Isus. Numai El eliberează de rău şi vindecă inima, numai întâlnirea cu El mântuieşte, face viaţa deplină şi frumoasă. Când îl întâlnim pe Isus se naşte în mod spontan acel “mulţumesc”, pentru că descoperim lucrul cel mai important din viaţă: nu a primi un har sau a rezolva un necaz, ci a-l îmbrăţişa pe Domnul vieţii. Şi acesta este lucrul cel mai important din viaţă: a-l îmbrăţişa pe Domnul vieţii.
Este frumos a vedea că acel om vindecat, care era un samaritean, exprimă bucuria cu toată fiinţa sa: îl preamăreşte pe Dumnezeu cu glas tare, se prosternă, mulţumeşte (cf. v. 15-16). Culmea drumului de credinţă este a trăi aducând mulţumire. Putem să ne întrebăm: noi care avem credinţă, trăim zilele ca pe o povară de îndurat sau ca pe o preamărire de oferit? Rămânem centraţi pe noi înşine în aşteptarea de a cere următorul har sau găsim bucuria noastră în a aduce mulţumire? Când mulţumim, Tatăl se înduioşează şi-l revarsă asupra noastră pe Duhul Sfânt. A mulţumi nu este problemă de curtoazie, de bună creştere, este problemă de credinţă. O inimă care mulţumeşte rămâne tânără. A spune: “Mulţumesc, Doamne” la trezire, în timpul zilei, înainte de culcare este antidotul la îmbătrânirea inimii, pentru că inima îmbătrâneşte şi se obişnuieşte rău. Tot aşa şi în familie, între soţi: a-şi aminti să spună mulţumesc. Mulţumesc este cuvântul cel mai simplu şi benefic.
A invoca, a merge, a mulţumi. Astăzi îi mulţumim Domnului pentru noii sfinţi, care au mers în credinţă şi pe care îi invocăm acum ca mijlocitori. Trei dintre ei sunt surori şi ne arată că viaţa călugărească este un drum de iubire în periferiile existenţiale ale lumii. Sfânta Marguerite Bays, în schimb, era o croitoreasă şi ne revelează cât este de puternică rugăciunea simplă, suportarea răbdătoare, dăruirea tăcută: prin aceste lucruri Domnul a făcut să se retrăiască în ea, în umilinţa sa, strălucirea Paştelui. Este sfinţenia cotidianului, despre care vorbeşte sfântul cardinal Newman, care a spus: “Creştinul posedă o pace profundă, tăcută, ascunsă, pe care lumea n-o vede. […] Creştinul este bucuros, liniştit, bun, amabil, respectuos, naiv, modest; nu emite pretenţii, […] comportamentul său este aşa de departe de ostentaţie şi de eleganţă căutată încât la prima vedere poate fi luat cu uşurinţă drept o persoană obişnuită” (Parochial and Plain Sermons, V, 5). Să cerem să fim aşa, “lumini gentile” în mijlocul întunericului lumii. Isuse, “rămâi cu noi şi noi vom începe să strălucim aşa cum străluceşti Tu, să strălucim în aşa fel încât să fim o lumină pentru alţii” (Meditation on Christian Doctrine, VII, 3). Amin.
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
preluare: ercis.ro
