Papa Francisc: Omilia din Noaptea de Paşte (16 aprilie 2022)
Mulţi scriitori au evocat frumuseţea nopţilor luminate de stele. În schimb nopţile de război sunt brăzdate de urme luminoase de moarte. În această noapte, fraţilor şi surorilor, să ne lăsăm luaţi de mână de femeile din Evanghelie, pentru a descoperi cu ele apariţia luminii lui Dumnezeu care străluceşte în întunericul lumii. Acele femei, în timp ce noaptea se risipea şi primele lumini ale zorilor apăreau fără zgomote, au mers la mormânt pentru a unge trupul lui Isus. Şi acolo trăiesc o experienţă tulburătoare: mai întâi descoperă că mormântul este gol; apoi văd două figuri în haine strălucitoare, care le spun că Isus a înviat; şi imediat aleargă ca să anunţe vestea celorlalţi discipoli (cf. Lc 24,1-10). Văd, ascultă, vestesc: cu aceste trei acţiuni intrăm şi noi în Paştele Domnului.
Femeile văd. Prima veste a Învierii nu este încredinţată unei formule de înţeles, ci unui semn de contemplat. Într-un cimitir, la un mormânt, unde totul ar trebuie să fie ordonat şi liniştit, femeile "au găsit piatra de la mormânt rostogolită, iar când au intrat, nu au găsit trupul Domnului Isus" (v. 2-3). Aşadar, Paştele începe răsturnând schemele noastre. Vine cu darul unei speranţe surprinzătoare. Dar nu este uşor de a o primi. Uneori - trebuie să admitem - în inima noastră această speranţă nu găseşte spaţiu. Ca femeile din Evanghelie, şi în noi prevalează întrebări şi îndoieli, şi prima reacţie în faţa semnului neprevăzut este frica, "plecaţi cu faţa la pământ" (cf. v. 4-5).
Prea des privim viaţa şi realitatea cu ochii îndreptaţi în jos; ne îndreptăm privirea numai la ziua de azi care trece, suntem descurajaţi cu privire la viitor, ne închidem în nevoile noastre, ne aranjăm în închisoarea apatiei, în timp ce continuăm să ne plângem şi să credem că lucrurile nu se vor schimba niciodată. Şi astfel rămânem nemişcaţi în faţa mormântului resemnării şi fatalismului, şi îngropăm bucuria de a trăi. Şi totuşi Domnul, în această noapte, vrea să ne dăruiască ochi diferiţi, aprinşi de speranţa că frica, durerea şi moartea nu vor avea ultimul cuvânt cu privire la noi. Graţie Paştelui lui Isus putem face saltul de la nimic la viaţă, "şi moartea nu va mai putea să ne fure existenţa noastră" (K. Rahner, Cosa significa la Pasqua, Brescia 2021, 28): ea a fost în întregime şi pentru totdeauna îmbrăţişată de iubirea nemărginită a lui Dumnezeu. Este adevărat, ne poate înfricoşa şi paraliza. Dar Domnul a înviat! Să ne ridicăm privirea, să dăm la o parte vălul amărăciunii şi al tristeţii de pe ochii noştri, să ne deschidem la speranţa lui Dumnezeu!
În al doilea rând, femeile ascultă. După ce au văzut mormântul gol, doi bărbaţi în haine strălucitoare le-a spus: "De ce-l căutaţi pe Cel Viu printre cei morţi? Nu este aici. A înviat" (v. 5-6). Ne face bine să ascultăm şi să repetăm aceste cuvinte: nu este aici! De fiecare dată când pretindem că am înţeles totul despre Dumnezeu, că îl putem închide în schemele noastre, să ne repetăm nouă înşine: nu este aici! De fiecare dată când îl căutăm numai în emoţia, de atâtea ori trecătoare, sau în momentul de nevoie, pentru a-l izola după aceea şi a uita de El în situaţiile şi în alegerile concrete de fiecare zi, să repetăm: nu este aici! Şi când ne gândim să-l închidem în cuvintele noastre, în formulele noastre, în obişnuinţele noastre, dar uităm să-l căutăm în colţurile mai întunecate ale vieţii, unde este cel care plânge, cel care luptă, suferă şi speră, să repetăm: nu este aici!
Să ascultăm şi noi întrebarea adresată femeilor: "De ce-l căutaţi pe Cel Viu printre cei morţi?". Nu putem face Paştele dacă noi continuăm să rămânem în moarte; dacă rămânem prizonieri ai trecutului; dacă în viaţă nu avem curajul de a ne lăsa iertaţi de Dumnezeu, care iartă tot, curajul de a ne schimba, de a termina cu faptele răului, de a ne decide pentru Isus şi pentru iubirea sa; dacă noi continuăm să reducem credinţa la o amuletă, făcând din Dumnezeu o amintire frumoasă din timpuri trecute, în loc să-l întâlnim astăzi ca pe Dumnezeul viu care vrea să ne transforme pe noi şi lumea. Un creştinism care îl caută pe Domnul printre rămăşiţele trecutului şi îl închide în mormântul obişnuinţei este un creştinism fără Paşte. Dar Domnul a înviat! Să nu întârziem în jurul mormintelor, ci să mergem să-l descoperim pe El, pe Cel Viu! Şi să nu ne fie frică să-l căutăm şi pe faţa fraţilor, în istoria celui care speră şi a celui care visează, în durerea celui care plânge şi suferă: Dumnezeu este acolo!
În sfârşit, femeile vestesc. Ce anume vestesc? Bucuria Învierii. Paştele nu are loc pentru a mângâia intim pe cel care plânge moartea lui Isus, ci pentru a deschide larg inimile la vestea extraordinară a victoriei lui Dumnezeu asupra răului şi asupra morţii. De aceea, lumina Învierii nu vrea să le reţină pe femei în extazul unei bucurii personale, nu tolerează atitudini sedentare, ci generează discipoli misionari care "se întorc de la mormânt" (cf. v. 9) şi duc tuturor Evanghelia Celui Înviat. Iată pentru ce, după ce au văzut şi au ascultat, femeile aleargă ca să vestească discipolilor bucuria Învierii. Ştiu că ar putea să fie considerate nebune, aşa încât Evanghelia spune că vorbele lor li s-au părut "vorbe goale" (v. 11), dar nu sunt preocupate de reputaţia lor, de a apăra imaginea lor; nu măsoară sentimentele, nu calculează cuvintele. Aveau numai focul în inimă pentru a duce ştirea, vestea: "Domnul a înviat!".
Şi cât de frumoasă este o Biserică ce aleargă în acest mod pe străzile lumii! Fără frici, fără tacticisme şi oportunisme; numai cu dorinţa de a duce tuturor bucuria Evangheliei. La asta suntem chemaţi: să trăim experienţa Celui Înviat şi s-o împărtăşim cu alţii; să dăm deoparte acea piatră de la mormânt, în care adesea l-am sigilat pe Domnul, pentru a răspândi bucuria sa în lume. Să-l înviem pe Isus, pe Cel Viu, din mormintele în care l-am închis; să-l eliberăm de formalităţile în care adesea l-am încarcerat; să ne trezim din somnul trăirii liniştite în care uneori l-am depus, pentru ca să nu deranjeze şi să nu mai incomodeze. Să-l ducem în viaţa de toate zilele: cu gesturi de pace în acest timp marcat de ororile războiului; cu fapte de reconciliere în relaţiile rupte şi de compasiune faţă de cel care se află în nevoie; cu acţiuni de dreptate în mijlocul inegalităţilor şi de adevăr în mijlocul minciunilor. Şi, mai ales, cu fapte de iubire şi de fraternitate.
Fraţilor şi surorilor, speranţa noastră se numeşte Isus. El a intrat în mormântul păcatului nostru, a ajuns în punctul cel mai îndepărtat în care ne pierduse, a parcurs încâlciturile fricilor noastre, a purtat povara asupririlor noastre şi, din abisurile cele mai întunecate ale morţii noastre, ne-a trezit la viaţă şi a transformat plânsul nostru în dans. Să facem Paştele cu Cristos! El este viu şi astăzi iar trece, transformă, eliberează. Cu El răul nu mai are putere, falimentul nu ne poate împiedica să reîncepem, moartea devine trecere pentru începutul unei vieţi noi. Deoarece cu Isus, Cel Înviat, nicio noapte nu este infinită; şi chiar în întunericul cel mai dens, în acel întuneric străluceşte steaua dimineţii.
În acest întuneric în care voi trăiţi, domnule primar, doamnelor parlamentari şi domni parlamentari, întunericul obscur al războiului, al cruzimii, noi toţi ne rugăm, ne rugăm cu voi şi pentru voi, în această noapte. Ne rugăm pentru atâtea suferinţe. noi putem să vă dăm numai compania noastră, rugăciunea noastră şi să vă spunem: Curaj! Vă însoţim!". Şi să vă spunem şi lucrul cel mai mare care se celebrează astăzi: Christòs voskrés! [Cristos a înviat!].
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
preluare: ercis.ro
