Papa Francisc: Omilia la sărbătoarea Întâmpinarea Domnului
A XXIII-a Zi Mondială a Vieţii Consacrate
Liturgia de astăzi îl arată pe Isus care merge în întâmpinarea poporului său. Este sărbătoarea întâlnirii: noutatea Pruncului întâlneşte tradiţia templului; promisiunea găseşte împlinire; Maria şi Iosif, tineri, îi întâlnesc pe Simeon şi Ana, bătrâni. Aşadar, totul se întâlneşte atunci când soseşte Isus.
Ce anume ne spune nouă asta? Înainte de toate că şi noi suntem chemaţi să-l primim pe Isus care ne vine în întâmpinare. Să-l întâlnim: Dumnezeul vieţii trebuie întâlnit în fiecare zi a vieţii; nu când şi când, ci în fiecare zi. A-l urma pe Isus nu este o decizie luată o dată pentru totdeauna, este o alegere zilnică. Şi Domnul nu se întâlneşte virtual, ci direct, întâlnindu-l în viaţă, în concreteţea vieţii. Altminteri Isus devine numai o amintire frumoasă din trecut. În schimb, când îl primim ca Stăpân al vieţii, centru a toate, inimă pulsantă a fiecărui lucru, atunci El trăieşte şi retrăieşte în noi. Şi ni se întâmplă şi nouă ceea ce s-a întâmplat în templu: în jurul Lui totul se întâlneşte, viaţa devine armonioasă. Cu Isus se regăseşte curajul de a merge înainte şi forţa de a rămâne trainici. Întâlnirea cu Domnul este izvorul. Este important aşadar să ne întoarcem la izvoare: să mergem din nou cu amintirea la întâlnirile decisive pe care le-am avut cu El, să reînsufleţim prima iubire, eventual să scriem istoria noastră de iubire cu Domnul. Va face bine vieţii noastre consacrate, pentru ca să nu devină timp care trece, ci să fie timp de întâlnire.
Dacă noi comemorăm întâlnirea noastră de bază cu Domnul, ne dăm seama că ea n-a apărut ca o treabă privată între noi şi Dumnezeu. Nu, a îmbobocit în poporul credincios, alături de atâţia fraţi şi surori, în timpuri şi locuri precise. Ne spune asta Evanghelia, arătând cum întâlnirea are loc în poporul lui Dumnezeu, în istoria sa concretă, în tradiţiile sale vii: în templu, conform Legii, în climatul profeţiei, cu tinerii şi bătrânii împreună (cf. Lc 2,25-28.34). Tot aşa şi viaţa consacrată: îmboboceşte şi înfloreşte în Biserică; dacă se izolează, se ofileşte. Ea se maturizează atunci când tinerii şi bătrânii merg împreună, când tinerii regăsesc rădăcinile şi bătrânii primesc roadele. În schimb este stătută atunci când se merge singuri, când se rămâne fixaţi în trecut sau când se aruncă înainte pentru a încerca să se supravieţuiască. Astăzi, sărbătoare a întâlnirii, să cerem harul de a-l redescoperi pe Domnul viu, în poporul credincios, şi de a-l face să întâlnească acea carismă primită cu harul zilei de astăzi.
Evanghelia ne spune şi că întâlnirea lui Dumnezeu cu poporul său are o plecare şi o sosire. Se începe de la chemarea la templu şi se soseşte la vederea în templu. Chemarea este dublă. Există o primă chemare "conform Legii" (v. 22). Este aceea a lui Iosif şi Maria, care merg la templu pentru a împlini ceea ce prescrie Legea. Textul subliniază asta aproape ca un refren, de patru ori (cf. v. 22.23.24.27). Nu este o constrângere: părinţii lui Isus nu merg forţat sau pentru a satisface o simplă obligaţie externă; merg pentru a răspunde la chemarea lui Dumnezeu. Există după aceea o a doua chemare, conform Duhului. Este aceea a lui Simeon şi Ana. Şi aceasta este evidenţiată cu insistenţă: de trei ori, cu privire la Simeon, se vorbeşte despre Duhul Sfânt (cf. v. 25.26.27) şi se încheie cu profetesa Ana care, inspirată, îl laudă pe Dumnezeu (cf. v. 38). Doi tineri merg la templu chemaţi de Lege; doi bătrâni mişcaţi de Duhul Sfânt. Această dublă chemare, a Legii şi a Duhului, ce anume spune vieţii noastre spirituale şi vieţii noastre consacrate? Că toţi suntem chemaţi la o dublă ascultare: faţă de lege - în sensul a ceea ce dă ordine bună vieţii - şi faţă de Duh, care face lucruri noi în viaţă. Astfel se naşte întâlnirea cu Domnul: Duhul îl revelează pe Domnul, dar pentru a-l primi este nevoie de statornicia fidelă de fiecare zi. Şi carismele cele mai mari, fără o viaţă ordonată, nu aduc rod. Pe de altă parte, cele mai bune reguli nu sunt suficiente fără noutatea Duhului: legea şi Duhul merg împreună.
Pentru a înţelege mai bine această chemare pe care o vedem în primele zile de viaţă ale lui Isus, la templu, putem merge la primele zile ale activităţii sale publice, la Cana, unde transformă apa în vin. Şi acolo există o chemare la ascultare, cu Maria care spune: "Faceţi tot ce vă va spune [Isus]" (In 2,5). Tot. Şi Isus cere ceva deosebit; nu face imediat un lucru nou, nu procură din nimic vinul care lipseşte - ar fi putut să facă asta -, ci cere un lucru concret şi angajant. Cere să se umple şase mari amfore de piatră pentru purificarea rituală, care amintesc de lege. Voia să spună să scoată circa şase sute de litri de apă din fântână: timp şi trudă, care păreau inutile, pentru că ceea ce lipsea nu era apa, ci vinul! Şi totuşi, tocmai din acele amfore umplute bine, "până sus" (v. 7), Isus scoate vinul nou. Aşa este pentru noi: Dumnezeu ne cheamă să-l întâlnim prin fidelitatea faţă de lucruri concrete - Dumnezeu se întâlneşte mereu în concreteţe -: rugăciunea zilnică, Liturghia, Spovada, o caritate adevărată, Cuvântul lui Dumnezeu în fiecare zi, proximitatea, mai ales faţă de cei mai nevoiaşi, spiritual sau trupeşte. Sunt lucruri concrete, ca în viaţa consacrată ascultarea faţă de superior şi faţă de Reguli. Dacă se pune în practică această lege cu iubire - cu iubire! -, Duhul vine pe deasupra şi aduce surpriza lui Dumnezeu, ca la templu şi la Cana. Apa cotidianităţii se transformă atunci în vinul noutăţii şi viaţa, care pare mai obligată, devine în realitate mai liberă. În acest moment îmi vine în amintire o soră, umilă, care avea tocmai carisma de a fi aproape de preoţi şi de seminarişti. Alaltăieri a fost introdusă aici, în dieceză [de Roma], cauza sa de beatificare. O soră simplă: nu avea mari lumini, dar avea înţelepciunea ascultării, a fidelităţii şi de a nu-i fi frică de noutăţi. Să cerem ca Domnul, prin sora Bernardetta, să ne dea nouă tuturor harul de a merge pe acest drum.
Întâlnirea, care se naşte din chemare, culmină în viziune. Simeon spune: "Ochii mei au văzut mântuirea ta" (Lc 2,30). Îl vede pe Prunc şi vede mântuirea. Nu-l vede pe Mesia care săvârşeşte minuni, ci un prunc mic. Nu vede ceva extraordinar, ci pe Isus cu părinţii, care aduc la templu două turturele sau doi porumbei, adică ofranda cea mai umilă (cf. v. 24). Îi este suficient Dumnezeu aşa cum este. În El găseşte sensul ultim al vieţii. Este viziunea vieţii consacrate, o viziune simplă şi profetică în simplitatea sa, unde se ţine Domnul în faţa ochilor şi în mâini, şi nu este de folos altceva. Viaţa este El, speranţa este El, viitorul este El. Viaţa consacrată este această viziune profetică în Biserică: este privire care-l vede pe Dumnezeu prezent în lume, chiar dacă atâţia nu-şi dau seama; este glas care spune: "Dumnezeu este suficient, restul trece"; este laudă care izvorăşte în pofida a orice, aşa cum arată profetesa Ana. Era o femeie foarte bătrână, care a trăit atâţia ani ca văduvă, dar nu era mohorâtă, nostalgică sau concentrată asupra sa; dimpotrivă, vine şi ea, îl laudă pe Dumnezeu şi vorbeşte numai despre El (cf. v. 38). Îmi place să cred că această femeie "bârfea bine", şi împotriva răului bârfei aceasta ar fi o bună patroană pentru a ne converti, pentru că mergea dintr-o parte în alta spunând numai: "Este acela! Este acel prunc! Mergeţi ca să-l vedeţi!". Îmi place s-o văd aşa, ca o femeie din cartier.
Iată viaţa consacrată: laudă care dă bucurie poporului lui Dumnezeu, viziune profetică ce revelează ceea ce contează. Când este aşa înfloreşte şi devine referinţă pentru toţi împotriva mediocrităţii: împotriva scăderilor de nivel în viaţa spirituală, împotriva ispitei de a juca în scădere cu Dumnezeu, împotriva adaptării la o viaţă comodă şi lumească, împotriva plângerii - plângerile! -, a insatisfacţiei şi a smiorcăielii, împotriva obişnuirii cu acel "se face ceea ce se poate" şi cu acel "mereu s-a făcut aşa": acestea nu sunt fraze conform lui Dumnezeu. Viaţa consacrată nu este supravieţuire, nu este pregătire la "ars bene moriendi": aceasta este ispita de astăzi în faţa scăderii numărului de vocaţii. Nu, nu este supravieţuire, este viaţă nouă. "Dar... suntem puţine..." - este viaţă nouă. Este întâlnire vie cu Domnul în poporul său. Este chemare la ascultarea fidelă de fiecare zi şi la surprizele inedite ale Duhului. Este viziune a ceea ce contează să se îmbrăţişeze pentru a avea bucuria: pe Isus.
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
