Papa Francisc: Audienţa generală de miercuri, 7 octombrie 2020
Cateheze despre rugăciune: 9. Rugăciunea lui Ilie
Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!
Reluăm astăzi catehezele despre rugăciune, pe care le-am întrerupt pentru a face cateheza despre îngrijirea creaţiei, şi acum reluăm; şi întâlnim unul din personajele cele mai fascinante din toată Sfânta Scriptură: profetul Ilie. El trece graniţele epocii sale şi putem observa prezenţa sa şi în unele episoade din evanghelie. Apare alături de Isus, împreună cu Moise, în momentul Schimbării la Faţă (cf. Mt 17,3). Isus însuşi face referinţă la figura sa pentru a acredita mărturia lui Ioan Botezătorul (cf. Mt 17,10-13).
În Biblie, Ilie apare pe neaşteptate, în manieră misterioasă, prevenind dintr-un mic sat complet marginal (cf. 1Rg 17,1); şi la sfârşit va ieşi din scenă, sub ochii discipolului Elizeu, într-un car de foc care-l duce în cer (cf. 2Rg 2,11-12). Aşadar, este un om fără o origine precisă şi mai ales fără un sfârşit, răpit în cer: pentru aceasta întoarcerea sa era aşteptată înainte de venirea lui Mesia, ca un precursor. Aşa se aştepta întoarcerea lui Ilie.
Scriptura ni-l prezintă pe Ilie ca un om cu credinţa cristalină: în însuşi numele său, care ar putea să însemne "Jahve este Dumnezeu", este cuprins secretul misiunii sale. Aşa va fi toată viaţa: om foarte integru, incapabil de compromisuri meschine. Simbolul său este focul, imagine a puterii purificatoare a lui Dumnezeu. El cel dintâi va fi pus la grea încercare şi va rămâne fidel. Este exemplul tuturor persoanelor de credinţă care cunosc ispite şi suferinţe, dar nu renunţă la idealul pentru care s-au născut.
Rugăciunea este limfa care alimentează constant existenţa sa. Pentru aceasta este unul din personajele cele mai îndrăgite de tradiţia monastică, aşa încât unii l-au ales ca părinte spiritual al vieţii consacrate lui Dumnezeu. Ilie este omul lui Dumnezeu, care se ridică drept apărător al primatului Celui Preaînalt. Şi totuşi, şi el este constrâns să se confrunte cu propriile fragilităţi. Este greu de spus care experienţe i-au fost mai utile: dacă înfrângerea profeţilor falşi pe muntele Carmel (cf. 1Rg 18,20-40), sau rătăcirea în care constată că "nu este mai bun decât părinţii săi" (cf. 1Rg 19,4). În sufletul celui care se roagă, sentimentul propriei slăbiciuni este mai preţios decât momentele de exaltare, când pare că viaţa este o traversare de victorii şi de succese. În rugăciune se întâmplă asta mereu: momente de rugăciune pe care noi le simţim că ne trag sus, chiar de entuziasm, şi momente de rugăciune de durere, de ariditate, de încercări. Rugăciunea este aşa: a ne lăsa purtaţi de Dumnezeu şi a ne lăsa şi bătuţi de situaţii urâte precum şi de ispite. Aceasta este o realitate care se găseşte în atâtea vocaţii biblice, şi în Noul Testament, să ne gândim de exemplu la Sfântul Petru şi la Sfântul Paul. Şi viaţa lor era aşa: momente de tresăltare de bucurie şi momente de înjosire, de suferinţă.
Ilie este omul cu viaţă contemplativă şi, în acelaşi timp, cu viaţă activă, preocupat de evenimentele din timpul său, capabil să se năpustească împotriva regelui şi a reginei, după ce aceştia l-au ucis pe Nabot pentru a lua în stăpânire via sa (cf. 1Rg 21,1-24). Câtă nevoie avem de credincioşi, de creştini zeloşi, care să acţioneze în faţa persoanelor care au responsabilităţi de conducere cu curajul lui Ilie, pentru a spune: "Acest lucru nu trebuie făcut! Acesta este un asasinat!". Avem nevoie de spiritul lui Ilie. El ne arată că nu trebuie să existe dihotomie în viaţa celui care se roagă: stăm în faţa Domnului şi mergem în întâmpinarea fraţilor la care el ne trimite. Rugăciunea nu este o închidere cu Domnul pentru a ne machia sufletul: nu, aceasta nu este rugăciune, aceasta este prefăcătorie de rugăciune. Rugăciunea este o confruntare cu Dumnezeu şi înseamnă a ne lăsa trimişi să-i slujim pe fraţi. Bancul de probă al rugăciunii este iubirea concretă faţă de aproapele. Şi viceversa: credincioşii acţionează în lume după ce mai înainte au tăcut şi s-au rugat; altminteri acţiunea lor este impulsivă, este lipsită de discernământ, este o alergare obositoare fără ţintă. Credincioşii se comportă aşa, fac atâtea nedreptăţi, pentru că n-au mers mai înainte la Domnul ca să se roage, să discearnă ce trebuie să facă.
Paginile din Biblie lasă să se presupună că şi credinţa lui Ilie a cunoscut un progres: şi el a crescut în rugăciune, a rafinat-o puţin câte puţin. Faţa lui Dumnezeu a devenit pentru el mai clară în timpul drumului. Până când a ajuns la apogeul său în acea experienţă extraordinară, când Dumnezeu se manifestă lui Ilie pe munte (cf. 1Rg 19,9-13). Nu se manifestă în furtuna puternică, în cutremur sau în focul mistuitor, ci într-un "sunet de linişte adâncă" (v. 12). Sau mai bine zis, o traducere care reflectă bine acea experienţă: într-un fir de tăcere sonoră. Aşa se manifestă Dumnezeu lui Ilie. Cu acest semn umil comunică Dumnezeu cu Ilie, care în acel moment este un profet fugar care a pierdut pacea. Dumnezeu vine în întâmpinarea unui om obosit, a unui om care credea că a eşuat pe toate fronturile, şi cu acel sunet de linişte adâncă, cu acel fir de tăcere sonoră face să se întoarcă în inima sa liniştea şi pacea.
Aceasta este aventura lui Ilie, dar pare scrisă pentru noi toţi. În vreo seară putem să ne simţim inutili şi singuri. Atunci rugăciunea va veni şi va bate la uşa inimii noastre. O margine a mantiei lui Ilie o putem lua noi toţi, aşa cum a luat jumătate din mantie discipolul său, Elizeu. Şi chiar dacă am greşit ceva sau ne-am simţi ameninţaţi şi înfricoşaţi, întorcându-ne în faţa lui Dumnezeu cu rugăciunea vor reveni ca prin minune şi seninătatea şi pacea. Asta e ceea ce ne învaţă exemplul lui Ilie.
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
preluare: ercis.ro
