By Pr. Ciprian Andrei
Verset : Faptele Apostolilor 7, 55
Papa Francisc: Audienţa generală de miercuri, 25 septembrie 2019
Cateheze despre Faptele Apostolilor: 9. Ştefan “plin de Duh Sfânt” (Fap 7,55) între diakonia şi martyria.
Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!
Prin cartea Faptele Apostolilor, continuăm să urmăm o călătorie: călătoria Evangheliei în lume. Sfântul Luca arată, cu mare realism, fie rodnicia acestei călătorii, fie apariţia unor probleme în sânul comunităţii creştine. Încă de la început au existat probleme. Cum să se armonizeze diferenţele care conlocuiesc înăuntrul său fără ca să aibă loc contraste şi dezbinări?
Comunitatea nu primea numai pe iudei, ci şi pe greci, adică persoane care proveneau din diaspora, non-evrei, cu cultură şi sensibilitate proprii şi cu o altă religie. Noi, astăzi, spunem “păgâni”. Şi aceştia erau primiţi. Această co-prezenţă determină echilibre fragile şi precare; şi în faţa dificultăţilor apare “neghina”, şi care este cea mai rea neghină care distruge o comunitate? Neghina murmurării, neghina bârfei: grecii murmurau datorită lipsei de atenţie a comunităţii faţă de văduvele lor.
Apostolii demarează un proces de discernământ care constă în a analiza bine dificultăţile şi a căuta împreună soluţii. Găsesc o cale de ieşire în subîmpărţirea diferitelor îndatoriri pentru o creştere senină a întregului trup eclezial şi pentru a evita să se neglijeze fie “alergarea” Evangheliei fie îngrijirea membrilor mai săraci.
Apostolii sunt tot mai conştienţi că vocaţia lor principală este rugăciunea şi predicarea Cuvântului lui Dumnezeu: rugăciunea şi vestirea Evangheliei; şi rezolvă problema instituind un nucleu de “şapte bărbaţi cu nume bun, plini de duh şi înţelepciune” (Fap 6,3), care, după ce vor primi impunerea mâinilor, se vor ocupa de slujirea la mese. Este vorba despre diaconi care sunt creaţi pentru asta, pentru slujire. Diaconul în Biserică nu este un preot de clasa a doua, este altceva; nu este pentru altar, ci pentru slujire. Este păzitorul slujirii în Biserică. Atunci când unui diacon îi place prea mult să meargă la altar, greşeşte. Nu acesta este drumul său. Această armonie între slujirea adusă Cuvântului şi slujirea adusă carităţii reprezintă drojdia care face să crească trupul eclezial.
Şi apostolii creează şapte diaconi şi printre cei şapte “diaconi” se remarcă în mod deosebit Ştefan şi Filip. Ştefan evanghelizează cu putere şi parresia, însă cuvântul său întâlneşte cele mai îndârjite rezistenţe. Negăsind alt mod pentru a-l face să înceteze, ce fac adversarii săi? Aleg soluţia cea mai meschină pentru a elimina o fiinţă umană: anume, calomnia sau mărturia falsă. Şi noi ştim că întotdeauna calomnia ucide. Acest “cancer diabolic”, care se naşte din voinţa de a distruge reputaţia unei persoane, agresează şi restul trupului eclezial şi îi dăunează grav atunci când, din interese meschine sau pentru a acoperi propriile neîmpliniri, se face coaliţie pentru a defăima pe cineva.
Condus în sinedriu şi acuzat de martori falşi – acelaşi lucru l-au făcut cu Isus şi acelaşi lucru îl vor face cu toţi martirii prin martori falşi şi calomnii – Ştefan proclamă o recitire a istoriei sacre centrată în Cristos, pentru a se apăra. Şi Paştele lui Isus mort şi înviat este cheia întregii istorii a alianţei. În faţa acestei supraabundenţe a harului divin, Ştefan denunţă curajos ipocrizia cu care au fost trataţi profeţii şi însuşi Cristos. Şi le aminteşte istoria spunând: “Pe care dintre profeţi nu i-au persecutat părinţii voştri? Ei i-au ucis pe cei care vesteau dinainte despre venirea Celui Drept, pe care voi, acum, l-aţi trădat şi l-aţi ucis” (Fap 7,52). Nu foloseşte jumătăţi de cuvinte, ci vorbeşte clar, spune adevărul.
Asta provoacă reacţia violentă a auditorilor şi Ştefan este condamnat la moarte, condamnat la uciderea cu pietre. Însă el manifestă adevărata “stofă” a discipolului lui Cristos. Nu caută scurtături, nu face apel la personalităţi care pot să-l salveze, ci îşi pune viaţa sa în mâinile Domnului şi rugăciunea lui Ştefan este foarte frumoasă, în acel moment: “Doamne Isus, primeşte sufletul meu” (Fap 7,59) – şi moare ca fiu al lui Dumnezeu iertând: “Doamne, nu le socoti păcatul acesta” (Fap 7,60).
Aceste cuvinte ale lui Ştefan ne învaţă că nu discursurile frumoase revelează identitatea noastră de fii ai lui Dumnezeu, ci numai abandonarea proprie vieţi în mâinile Tatălui şi iertarea pentru cel care ne ofensează arată calitatea credinţei noastre.
Astăzi sunt mai mulţi martiri decât la începutul vieţii Bisericii şi martirii sunt peste tot. Biserica de astăzi este bogată în martiri, este irigată de sângele lor care este “sămânţă de noi creştini” (Tertulian, Apologeticul, 50, 13) şi asigură creştere şi rodnicie poporului lui Dumnezeu. Martirii nu sunt “iconiţe”, ci bărbaţi şi femei în carne şi oase care – aşa cum spune Apocalipsul – “şi-au spălat hainele şi le-au albit în sângele Mielului” (7,14). Ei sunt adevăraţii învingători.
Să cerem şi noi Domnului ca, privind la martirii de ieri şi de astăzi, să putem învăţa să trăim o viaţă deplină, primind martiriul fidelităţii zilnice faţă de Evanghelie şi al conformării cu Cristos.
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
preluare: ercis.ro
