By Pr. Ciprian Andrei
Verset : Mt 5,8; In 15,3; Ps 24,4; Ps 16,2; Ps 51,12
„Gloria Dei homo vivens, vita autem hominis visio Dei” – Gloria lui Dumnezeu este omul viu, însă viața omului este vederea lui Dumnezeu - așa învăța Sf. Irineu din Lyon în Adversus Haereses. IV.xx.7. O frază care poate să sintetizeze toată teologia, toată învațătura Evangheliei și întreaga misiune a Bisericii. Dumnezeu ne-a creat ca să fim vii și a sădit in adâncul inimilor noastre dorința de a-L vedea, de a-L căuta și de a-L contempla într-o fericită zi față către față. Vrem sa-L vedem pe Isus, așa se intitulează un cantec religios cântat în mod deosebit de tinerii parohiilor noastre. Da, cea mai mare și cea mai nobilă dorință a inimilor noastre este legată de Isus, de Dumnezeu și vederea Sa, de întâlnirea și contemplarea Sa. Isus însuși ne-a învațăt că omul îl poate vedea pe Dumnezeu, că se poate bucura de acest har nemărginit: „Fericiţi cei cu inima curată, pentru că ei îl vor vedea pe Dumnezeu” (Mt 5,8). Această condiție impusă inimilor noastre de oameni poate să ne surprindă, să ne descurajeze cumva gandindu-ne la întunericul și necurăția care curprinde lumea în care trăim și existența noastră de zi cu zi. Dar să privim la Isus, căci El este primul cu inima curată care a trăit pe acest pământ al păcatului ca să ne învețe cum putem ajunge noi înșine să dobândim o astfel de inimă care se va bucura de vederea lui Dumnezeu, care se va învrednici de cea mai mare răsplată a vieții în credință: chipul lui Dumnezeu. Va propun să pătrundem această învățătură a Domnului pornind de la meditația Chiarei Lubich, fondatoarea Miscării Focolarelor sau Opera Mariei, despre această fericire din predica de pe munte. Să-L rugăm totodată pe Sf. Anton de Padova, patronul bisericii noastre, să ne ajute pe acest drum al omului viu ce tinde cu totul să-L vadă cât mai curând pe Dumnezeu.
Cuvântul vieţii, Februarie 2014
„Fericiţi cei cu inima curată, pentru că ei îl vor vedea pe Dumnezeu” (Mt 5,8).
Predica de pe munte deschide şirul predicilor lui Isus. În faţa Lacului Tiberiadei, pe o colină aproape de Cafarnaum, aşezat, aşa cum obişnuiau să facă învăţătorii, Isus îl vesteşte mulţimilor pe omul fericirilor. De mai multe ori în Vechiul Testament răsuna cuvântul „fericit”, adică exaltarea celui care împlinea, în cele mai diferite moduri, Cuvântul Domnului.
Fericirile lui Isus erau, în parte, acelea pe care discipolii deja le cunoşteau; dar pentru prima dată ei auzeau că cei curaţi cu inima, nu doar erau vrednici să urce pe muntele Domnului, aşa cum cânta psalmul (Ps 24,4), ci de-a dreptul puteau să-l vadă pe Dumnezeu. Care era, deci, acea puritate atât de înaltă încât să merite atât de mult? Isus a explicat-o de mai multe ori pe parcursul predicilor sale. Să căutăm să-l urmărim, pentru a sorbi din izvorul purităţii autentice.
„Fericiţi cei cu inima curată, pentru că ei îl vor vedea pe Dumnezeu”
În primul rând, spune Isus, există un mijloc suprem de purificare: „Voi sunteţi deja curaţi, datorită cuvântului pe care vi l-am spus” (In 15,3). Nu atât exerciţiile rituale purifică sufletul, cât mai ales Cuvântul său. Cuvântul lui Isus nu este precum cuvintele omeneşti. În el este prezent Cristos, aşa cum, într-un alt mod, este prezent în Euharistie. Prin el Cristos intră în noi şi, atâta timp cât îl lăsăm să acţioneze, ne eliberează de păcat şi, deci, ne face curaţi cu inima
Aşadar, curăţia inimii este rodul Cuvântului trăit, al tuturor acelor Cuvinte ale lui Isus care ne eliberează de aşa-zisele ataşamente, în care cădem în mod necesar, dacă nu avem inima în Dumnezeu şi în învăţăturile sale. Ataşamentele pot privi lucrurile, creaturile, persoana proprie. Dar dacă inima este îndreptată spre Dumnezeu, toate celelalte cad.
Pentru a reuşi în această muncă, poate fi util să-i repetăm în timpul zilei lui Isus, lui Dumnezeu, acea invocaţie a psalmului care spune: „Tu, Doamne, eşti unicul meu bine” (Ps 16,2). Să încercăm să o repetăm deseori, mai ales atunci când diferitele ataşamente ar vrea să ne târască inima spre acele imagini, sentimente şi patimi care pot întuneca vederea binelui şi ne pot lua libertatea.
Suntem ispitiţi să privim anumite afişe publicitare, să urmărim anumite programe la televizor? Nu, să-i spunem: „Tu, Doamne, eşti unicul meu bine” şi acesta va fi primul pas care ne va face să ieşim din noi înşine, declarându-ne din nou iubirea noastră faţă de Dumnezeu. Şi astfel vom câştiga în curăţie.
Simţim uneori că o persoană sau o activitate se interpun, ca un obstacol, între noi şi Dumnezeu şi murdăresc relaţia noastră cu El? Este momentul să-I repetăm: „Tu, Doamne, eşti unicul meu bine”. Acest lucru ne va ajuta să ne purificăm intenţiile noastre şi să regăsim libertatea interioară.
„Fericiţi cei cu inima curată, pentru că ei îl vor vedea pe Dumnezeu”
Cuvântul trăit ne face liberi şi curaţi deoarece este iubire. Iubirea este cea care purifică, prin focul ei divin, intenţiile noastre şi tot interiorul nostru, pentru că „inima”, conform Sfintei Scripturi, este sediul cel mai profund al inteligenţei şi al voinţei.
Dar există o iubire pe care Isus ne-o porunceşte şi care ne permite să trăim această fericire. Este iubirea reciprocă, a celui care este gata să-şi dea viaţa pentru ceilalţi, după exemplul lui Isus. Ea creează un curent, un schimb, o atmosferă a cărei notă dominantă este tocmai transparenţa, puritatea, datorită prezenţei lui Dumnezeu care, singură, poate crea în noi o inimă curată (cf. Ps 51,12). Numai trăind iubirea reciprocă Cuvântul acţionează cu efectele sale de purificare şi de sfinţire.
Individul izolat este incapabil să reziste mult timp solicitărilor lumii, pe când în iubirea reciprocă găseşte ambientul sănătos, capabil să-i protejeze curăţia precum şi toată autentica sa viaţă creştină.
„Fericiţi cei cu inima curată, pentru că ei îl vor vedea pe Dumnezeu”
Şi iată rodul acestei curăţii, recucerite mereu: poate fi „văzut” Dumnezeu, adică putem înţelege acţiunea sa în viaţa noastră şi în istorie, putem auzi glasul său în inimă, putem descoperi prezenţa sa acolo unde se află: în săraci, în Euharistie, în Cuvântul său, în comuniunea frăţească, în Biserică.
Este o pregustare a prezenţei lui Dumnezeu care începe deja din această viaţă, „umblând prin credinţă şi nu prin vedere” (2Cor 5,7), până când „vom vedea faţă în faţă” (1Cor 13,12) o veşnicie întreagă.
Chiara Lubich
